Chipuri de monahi imbunatatiti: Preacuviosul Marcu Patimitorul de la Sihastria

Adăugaţi o legendă

        Costica – un suflet integru, inteligent, curat, corect, credincios, cu o mare putere de iubire… Constiinta pacatului. Este unul din cele mai stralucite exemplare pe care le-am intalnit in viata. Cred ca intre noi s-a realizat o legatura de iubire neobisnuit de mare… Privirile noastre bat, in aceeasi credinta, spre acelasi suprem ideal: Iisus Hristos! (Valeriu Gafencu)

   Parintele Marcu (1910-1999) a patimit in inchisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian si comunist. Anchetatorii l-au numit “Fachirul”, pentru ca a rabdat chinurile ca unul fara de trup, rugandu-se neincetat. Dupa eliberarea din a doua detentie (dintre 1941-1954), in anul 1956 a intrat in viata monahala la Manastirea Slatina, unde l-a avut duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarasi drumul Aiudului pana in anul 1964, executand in total mai bine de 19 ani de temnita. Dupa eliberare intra in obstea Manastirii Sihastria, nevoindu-se pana la sfarsitul vietii si umplandu-se de darurile Duhului. Parintii de la Sihastria si-l amintesc primind Sfintele Taine cu chipul plin de lumina. A fost un mare rugator, ascuns de oameni si unit cu Hristos.

     Harul lui Dumnezeu m-a tinut!

     Parintele Marcu si-a tainuit cu smerenie atat darurile duhovnicesti dobandite in urma nevointelor in manastire, cat si chinurile rabdate in inchisori. Totusi, in ultimul an al vietii a lasat cateva amintiri biografice (cuprinse in cartea “Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria” ingrijita de monahul Filotheu Balan) din care putem intrezari in parte sfintenia calugarului purtator de chinuri ascuns in prisaca Sihastriei. Marturia sa nu este despre sine, ci despre Darul lui Dumnzeu ce lucreaza in oameni.“Am fost dus la Bucuresti, la ancheta. Aici, printre multele mijloace de tortura s-a folosit urmatorul: ma intindeau pe o masa mai lunga si mai lata, unul ma tinea de cap, doi de maini, doi ma bateau cu doua cauciucuri foarte grele pe tot corpul si doi cu doua rangi de fier peste talpile incaltate. Dar nici nu am rasuflat, nici nu m-am vaitat in vreun chip, incat cei ce ma bateau au crezut ca am murit. Si ca sa-mi revin, ma luau de par si ma bagau cu fata intr-un lighean cu apa. Sau ma dadeau cu capul de pereti. Tot ca sa-mi revin… Sistemul asta l-au folosit doua-trei zile. (“Doza” obisnuita era de 100 de rangi de fier la talpi. Insa Constantin, pentru ca nu vorbea, a fost batut fara numar).

Am numarat pana la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa n-am scos nici un geamat. Dar spre diferenta de Parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pana in varful creierului. N-am scos insa nici un cuvant, avand, si atunci, si dupa acea, marea grija sa nu parasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvant despre cineva.Atat de mult m-au batut, ca, desi fiecare dintre ei bause cate o sticla de votca inainte de a ma tortura, au obosit, cazand neputinciosi. Darul lui Dumnezeu m-a tinut. De atunci am primit porecla de ,,Fachirul”.

Continuarea acestui moment am aflat-o de laParintele Atanasie (Alexandru Stefanescu). A doua zi, a venit in inspectie cel care conducea anchetele, un om de temut, fara scrupule. A deschis usa celulei unde era Costica si l-a gasit pasind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliti cu sube si bocanci, iar Costica umbla descult, fara sa dea semne de frig ori durere. “De ce nu esti incaltat!?”, l-a intrebat seful Securitatii. Blandul Costica – cel care avea inca de atunci rugaciunea inimii si o pace nu din lumea aceasta – i-a raspuns smerit: “Pentru ca nu-mi mai vin pantofii!”. Atitudinea aceasta l-a inmuiat pe seful anchetelor, care a ordonat sa i se faca imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviti. A fost un lucru de neconceput in istoria inchisorilor. De atunci, ceilalti securisti l-au numit Fachirul, pentru ca invinsese cu “sabia duhului” pe seful lor, de care si ei se temeau.

“Vazand ca rezist si asa, au pregatit alt chin, tot acolo: din frigul si curentul in care eram tinut (aveam doar niste haine subtiri, fara nimic pe cap, asa cum fusesem adus de la Focsani), eram dus, mai mult pe maini (caci de la bataia la picioare nu mai puteam merge deloc), intr-o camaruta mica, unde era o soba rosie de foc si ma legau langa soba. La foarte scurt timp m-a prins o cutremurare asa de mare, incat ma tineam de tot ce puteam si aproape ca le rupeam. Acolo ma anchetau, iar anchetatorul abia putea si el sa reziste la caldura.

Daca m-au vazut ca nici asa nu raspund, m-au lasat in camera de la demisol inca vreo cateva zile. Ma pazeau oastasii jandarmi, care patrulau pe coridor. Unul din ostasi, mai negricios si cu accent de oltean, ma lua de gat si ma zgaltaia cand ma duceau la ancheta. Alt ostas era asa de milos incat, de fiecare data cand ma scoteau la ancheta, il vedeam plangand…Intr-o iarna foarte grea, cam prin ’60, eu eram bolnav si nu aveam voie sa stau rezemat, ci doar sa umblu printre paturile din celula, sau sa stau pe marginea patului, fara sa ma sprijin. Pentru ca eram foarte racit, m-am sprijinit. Iar gardianul a vazut prin vizor si a deschis usa strigand: “Gata, pedeapsa!”.

Si m-au luat si m-au dus la celulele de pedeapsa. Inlauntru nu era decat intuneric si frig de inghetai. Iar gardianul care m-a dus si a deschis usa a zis chiar el: “Asta-i chiar ca-n iad!”. Fiind calugar, cautam sa-mi fac si acolo si “ale mele”, canonul si pravila, asa cum puteam si eu. Acolo vrand nevrand, trebuia sa faci miscare, sa faci inchinaciuni, ca altfel nu puteai rezista. Unuia de langa mine, din celula de pedeapsa de alaturi, i-au degerat si nasul, si obrajii, si urechile.

Celula de pedeapsa era fara nici un etaj, de jos pana sus numai zid si sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Si se facea un curent grozav intre geamul de sus si locul de sub usa. Am rezistat facand inchinaciuni, miscandu-ma incoace si incolo, trei zile si trei nopti… Iar dupa a treia zi n-am mai putut nici sa fac miscare, nici sa fac inchinaciuni si am cazut jos, aproape fara sa mai stiu de mine. Cat a durat starea aceasta, nu stiu. Dar dupa un timp m-am trezit refacut fizic si cu o caldura in jurul meu ca de soba“.

M-au dus apoi in alta camera sa ma jupoaie de viu. Anchetatorii au ramas uimiti ca nu numai ca nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fara frica la nasturi. Seful lor si-a dat singur palme: “Cum este posibil sa nu-i fie frica?!”…

Peste ani, Parintele Marcu avea sa dezvaluie o taina a acelor zile de chinuri

“Acolo [in beciurile Sigurantei din Ploiesti] am avut o vedenie. Ma gaseam cu mainile intr-un gard de sarma ghimpata asa de deasa si de ascutita incat nu ma mai puteam tine de ea. Era momentul cand eram gata sa cad dincolo, in intunericul pipaibil. Si m-a apucat o groaza asa de mare, ca nu mai stiam ce sa fac. Atunci m-a prins Cineva de mana si m-a scos afara, catre miazazi. Avea o mana acoperita de o haina neagra, ca de calugar. Iar mai departe am vazut ca era mana unui calugar adevarat, iar Acel Calugar era Insusi Iisus Hristos”.

Condamnat, la fel ca mii de tineri ai generatiei sale, pentru “vina” de a-si fi iubit credinta si neamul, Constantin a fost intemnitat la Aiud, unde s-a apropiat de grupul celor numiti “mistici” – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Anghel Papacioc, Preotul Vasile Serghie, s.a. – daruindu-se rugaciunii isihaste, citirii Scripturilor si lucrarii virtutilor evanghelice.

In 1951, Securitatea i-a fixat domiciliu obligatoriu pe santierul de munca de la Bicaz. Aici si-a castigat renumele de “Costica, omul lui Dumnezeu”, pentru ca desi era trimis special sa incarce vagoneti chiar in locul unde se produceau exploziile, totusi niciodata n-a fost atins, nici macar in treacat, de vreo piatra.

Eliberat in 1956, a hotarat sa intre in viata monahala. Timp de un an de zile a stat la Manastirea Cernica, facand ascultare cu smerenie la grajduri, apoi a plecat la Manastirea Slatina – o adevarata “academie duhovniceasca” a vremii, ocarmuita de Parintii Cleopa si Arsenie Papacioc – de unde a si fost arestat, pentru a doua oara, in 1958, si inchis din nou la Aiud, pana la gratierea generala din 1964.

Dupa eliberare a intrat in obstea Manastirii Sihastria, fiind tuns in monahism in 1972 cu numele de Marcu. Desi putine, marturiile ramase despre acesti ultimi ani ai vietii sale sunt indestulatoare ca sa ne incredinteze ca Parintele ajunsese la masura duhovniceasca a nevoitorilor din vechime. O adevereste si cuvantul Parintelui Cleopa, care vorbind cuiva [lui Ioan Ianolide, n.n.] despre parintele Marcu, i-a zis: “Acolo unde vei intalni lucrari minunate, gandeste-te ca pot fi facute si prin el…!”.

Cu toate acestea, atunci cand, spre sfarsitul vietii, ucenicii il “ispiteau” cu mariri omenesti, Parintele raspundea smerit:

“Au zis unii ca eu as fi mai tare in ispite; dar va zic ca nici eu nu puteam sa rezist in toate incercarile prin care am trecut douazeci si ceva de ani de zile daca nu ma ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a tinut si nu stiu eu daca voi fi la fel de tare. Nu mi-e frica de ei, mi-e frica de mine. Ca acolo ne-a tinut numai puterea harului si credinta din noi. Dar nimeni nu poate sa fie sigur nici pe una, nici pe cealalta…”

     In Joia Patimilor sunt alesi 12 calugari cu viata imbunatatita, carora Staretul le spala picioarele; printre ei, al cincilea din rand, mai in spate, Monahul Marcu patimitorul.

“Daca ma intreaba cineva cum mi-l aduc aminte pe Parintele Marcu, primul lucru pe care il pot spune este ca niciodata nu l-am gasit pe acest Sfant – fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie, pomenind pomelnice ori citindu-si pravila – fara lacrimi in ochi. De fiecare data cand veneam il vedeam cum i se lumina fata, ma binecuvanta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”. (Monahul Filotheu Balan, Marturisirea unui crestin…)

Fapte și cuvinte de învățătură

”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”.

”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncârii şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”. Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Domnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”.

L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare.

„Voi nu știți ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărțile care au apărut până acum îți pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul Egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: ”Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?” ”Vor face și ei cam jumătate cât noi”, a zis bătrânul. ”Dar cei de după ei?”, a întrebat fratele. ”Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari și de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăția lui Dumnezeu”. Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost niște încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile și încercările, ci şi ispitele, căci ispitele care vin de la vrăjmaşul și în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?“

Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: ”De ce judeci pe frați?” Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-și închipuia care era de fapt rădăcina acelor ispite.

Cu puțin timp înaintea morţii, părintele a visat că urca pe o scară. Și mai avea foarte puține trepte de urcat.

Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se făcea că era pe o câmpie foarte frumoasă și a venit un înger din urmă și l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin. Și atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârșit, la odihna lui Hristos, după o viață întreagă de suferinţă.

Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simțindu-și sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obște pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi.

Un frate, cu puțin timp înainte de obștescul sfârșit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândește îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: ”Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi știi să se roage şi pentru mine”.

Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simțindu-și sfârșitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtășit dimineața cu Trupul și Sângele Domnului, iar la orele 12 și-a dat duhul în mâinile lui Hristos.