Colindul sfânt şi bun

Colindul sfânt şi bun 

            Dictionarul Explicativ al Limbii Române, printre alte inţelesuri, explică substantivul "colind” prin . Putem înţelege de aici că "a colinda” ne sugerează tocmai viaţa omului. Viaţa, adică această peregrinare, neîntreruptă, din loc în loc, are şi bucurii şi întristări, la fel cum colindul cuprinde toate aestea. Să spunem aşadar ca a colinda înseamnă a împartăşi cu ceilalţi oameni, suferinţe, bucurii, aşteptări, nădejde. Dar toate acestea sunt pentru cei care vor şi se străduiesc să ajungă la autenticitate, la adevărata valoare, nu la cei care colindă pentru lucruri material, sau care fac din colind ceva blasfemiator. Ar tebui sa ne scandalizeze faptul că există astăzi reclame car folosesc colinde pentru a îşi vinde un produs. Dacă oricum nu avem ce să facem, măcar să ne străduim să ne situăm pe o poziţie firească faţă de tot ce a integrat Biserica în "Trupul Său”           

Toţi am auzit expresia, "colindul sfânt şi bun”, mai ales în luna lui decembrie când lumea pare să îşi aducă aminte de tradiţii, de bucurie, de Dumnezeu. Dar dacă este "sfânt” pentru ce a mai adăugat poporul şi "bun”? Poate fi ceva sfânt si să nu fie bun? Poate ar trebui să înţelegem   stră-bun, cu sensul ca este vorba de o predanie din moşi-strămoşi. Aceasta poate ar fi prima valoare, lumească şi duhovnicească a colindului, anume că este o moştenire a moşilor noştrii, moştenire cu valoare spirituală, de care trebuie să avem grijă poate mai abitir decât celelalte moşteniri. O moştenire nu este numai un bun pe care il primeşti, ci şi un factor de îmbogăţire duhovnicescă, care te responsabilizează.

La origini colindele aveau o funcţiune rituală, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei) . Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. În acest sens, ele moştenesc funcţiunea sărbătorilor păgâne ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie şi a Dies natalia Solis Invicti. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Aceastea trebuiesc înţelese prin prisma faptului ca toate cele de mai sus se integrau în viaţa omului, în spiritualitatea omului, iar cu venirea creştinismului, nu s-au creat din acestea pozitii care se opun, ci s-au mulat armonic. Pentru că prin creştinism valorile spiritual existente şi-au găsit manifestarea autentică, la fel cum spune Profesorul Remus Rus, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul” din Bucureşti, "Creştinismul NU este  o religie, ci împlinirea tuturor aspiraţiilor religioase”. 

Astfel se exprimă prin colind adevăruri dogmatice, rugăciuni, lacrimi, fie de bucurie, fie de întristare sau dor; este vorba de o pedagogie care se aplică începând cu cele mai fragede vârste.

În Franţa colindele se numesc "Chans de guete” sau "Noels”, in Italia - "Cantico di Natale”; in Spania - "Vilancieo de Noche buena”; in Portugalia - "Vilancico”, la aromani - "culinda”, la vechii slavi - "Koleda”; la albanezi - "Colandra”, la lituanieni - "Kalendo”, la germani - "Kalende”.  Însă puţine popoare din lume au insoţit minunea venirii Fiului lui Dumnezeu cu o îmbrăţiăare aşa de caldă şi de duioasă ăi au exprimat-o aşa de bogat în forme artistice, cum a facut-o poporul român. In colinde, simplitatea, usurinţa şi cursivitatea versului popular, exprimă o mare bogatie de idei, intr-o forma plină de frumuseţi artistice, în care figurile de stil abundă, comparaţiile se întrec una pe alta, iar epitetele şi mai ales diminutivele nu lipsesc aproape din nici un vers. Este, de altfel, tot ceea ce dă gingăşie, frumuseţe, farmec şi duioşie colindelor.

În vremea noastră colindele se situeaza, prin valoarea lor literară şi muzicală, în constelaţia artistică europeană.

Dar, colindele romaneşti sunt păstrate, gustate şi apreciate pentru valoarea lor teologică. Ele sunt înmiresmate de parfumul cel mai ales al evlaviei noastre creştineşti şi strămoşeşti, sunt o transpunere în formă populară cântată a credintei noastre ortodoxe. Ele sunt inspirate din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Tradiţie, din slujbele divine şi din iconografie. În ele respiră puternic duhul creştin şi se păstrează ceva din frăgezimea creştinismului primar. În versurile lor duioase şi pline de credinţa se descifrează sensurile adânci ale unei trăiri religioase autentice, bazate pe mărturia de nezdruncinat a dreptei credinţe.

Ele prezintă ascultătorilor dogma ortodoxă înveşmântată în straiul idilic si naiv al versului popular al colindei. Nici una din învăţăturile de baza ale credinţei creştine nu este uitată sau nefolosită în colindele noastre româneşti. În ele se răsfrânge învăţătura creştina despre păcatul strămoşesc, Întruparea şi Naşterea Mantuitorului, răscumpărarea oamenilor prin moartea şi Învierea Sa, supracinstirea Maicii Domnului, cinstirea Sfinţilor, Sfintele Taine, învăţătura despre rai şi iad şi judecata viitoare.

            Să ne oprim asupra următoarelor versete de sensibilitate, dor, năzuinţă, adâncime teologică sublimă, izvorâte din trăire autentică, duhovnicie, care cuprind în sine:

Slavă să aibă nesfârşită

Dumnezeirea-ntreită

Unimea nedespărtă.

Tatăl Atotţiitorul

Şi Fiul Izbăvitorul

Şi Duhul Mângâietorul.

Unul fiind in trei fete

S-a pogorat sa ne-nvete

Sa ne-arate cu blandete.

…

Că în cer sunt multe case

Împodobite frumoase

Tot cu raze luminoase,

Unde drepţii se adună

Cu toţi sfinţii împreună

Şi îşi fac tot voie bună.

Şi cântând c-o glăsuire

Dănţuiesc într-o unire

Dând lui Dumnezeu mărire