Chipuri de monahi imbunatatiti: Preacuviosul Marcu Patimitorul de la Sihastria

Adăugaţi o legendă

        Costica – un suflet integru, inteligent, curat, corect, credincios, cu o mare putere de iubire… Constiinta pacatului. Este unul din cele mai stralucite exemplare pe care le-am intalnit in viata. Cred ca intre noi s-a realizat o legatura de iubire neobisnuit de mare… Privirile noastre bat, in aceeasi credinta, spre acelasi suprem ideal: Iisus Hristos! (Valeriu Gafencu)

   Parintele Marcu (1910-1999) a patimit in inchisorile a trei regimuri politice: carlist, antonescian si comunist. Anchetatorii l-au numit “Fachirul”, pentru ca a rabdat chinurile ca unul fara de trup, rugandu-se neincetat. Dupa eliberarea din a doua detentie (dintre 1941-1954), in anul 1956 a intrat in viata monahala la Manastirea Slatina, unde l-a avut duhovnic pe parintele Arsenie Papacioc. De aici a luat iarasi drumul Aiudului pana in anul 1964, executand in total mai bine de 19 ani de temnita. Dupa eliberare intra in obstea Manastirii Sihastria, nevoindu-se pana la sfarsitul vietii si umplandu-se de darurile Duhului. Parintii de la Sihastria si-l amintesc primind Sfintele Taine cu chipul plin de lumina. A fost un mare rugator, ascuns de oameni si unit cu Hristos.

     Harul lui Dumnezeu m-a tinut!

     Parintele Marcu si-a tainuit cu smerenie atat darurile duhovnicesti dobandite in urma nevointelor in manastire, cat si chinurile rabdate in inchisori. Totusi, in ultimul an al vietii a lasat cateva amintiri biografice (cuprinse in cartea “Marturisirea unui crestin – Parintele Marcu de la Sihastria” ingrijita de monahul Filotheu Balan) din care putem intrezari in parte sfintenia calugarului purtator de chinuri ascuns in prisaca Sihastriei. Marturia sa nu este despre sine, ci despre Darul lui Dumnzeu ce lucreaza in oameni.“Am fost dus la Bucuresti, la ancheta. Aici, printre multele mijloace de tortura s-a folosit urmatorul: ma intindeau pe o masa mai lunga si mai lata, unul ma tinea de cap, doi de maini, doi ma bateau cu doua cauciucuri foarte grele pe tot corpul si doi cu doua rangi de fier peste talpile incaltate. Dar nici nu am rasuflat, nici nu m-am vaitat in vreun chip, incat cei ce ma bateau au crezut ca am murit. Si ca sa-mi revin, ma luau de par si ma bagau cu fata intr-un lighean cu apa. Sau ma dadeau cu capul de pereti. Tot ca sa-mi revin… Sistemul asta l-au folosit doua-trei zile. (“Doza” obisnuita era de 100 de rangi de fier la talpi. Insa Constantin, pentru ca nu vorbea, a fost batut fara numar).

Am numarat pana la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa n-am scos nici un geamat. Dar spre diferenta de Parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pana in varful creierului. N-am scos insa nici un cuvant, avand, si atunci, si dupa acea, marea grija sa nu parasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvant despre cineva.Atat de mult m-au batut, ca, desi fiecare dintre ei bause cate o sticla de votca inainte de a ma tortura, au obosit, cazand neputinciosi. Darul lui Dumnezeu m-a tinut. De atunci am primit porecla de ,,Fachirul”.

Continuarea acestui moment am aflat-o de laParintele Atanasie (Alexandru Stefanescu). A doua zi, a venit in inspectie cel care conducea anchetele, un om de temut, fara scrupule. A deschis usa celulei unde era Costica si l-a gasit pasind agale, cu picioarele goale, tumefiate. Era un ger cumplit. Gardienii patrulau zgribuliti cu sube si bocanci, iar Costica umbla descult, fara sa dea semne de frig ori durere. “De ce nu esti incaltat!?”, l-a intrebat seful Securitatii. Blandul Costica – cel care avea inca de atunci rugaciunea inimii si o pace nu din lumea aceasta – i-a raspuns smerit: “Pentru ca nu-mi mai vin pantofii!”. Atitudinea aceasta l-a inmuiat pe seful anchetelor, care a ordonat sa i se faca imediat un calapod special pentru a avea bocanci potriviti. A fost un lucru de neconceput in istoria inchisorilor. De atunci, ceilalti securisti l-au numit Fachirul, pentru ca invinsese cu “sabia duhului” pe seful lor, de care si ei se temeau.

“Vazand ca rezist si asa, au pregatit alt chin, tot acolo: din frigul si curentul in care eram tinut (aveam doar niste haine subtiri, fara nimic pe cap, asa cum fusesem adus de la Focsani), eram dus, mai mult pe maini (caci de la bataia la picioare nu mai puteam merge deloc), intr-o camaruta mica, unde era o soba rosie de foc si ma legau langa soba. La foarte scurt timp m-a prins o cutremurare asa de mare, incat ma tineam de tot ce puteam si aproape ca le rupeam. Acolo ma anchetau, iar anchetatorul abia putea si el sa reziste la caldura.

Daca m-au vazut ca nici asa nu raspund, m-au lasat in camera de la demisol inca vreo cateva zile. Ma pazeau oastasii jandarmi, care patrulau pe coridor. Unul din ostasi, mai negricios si cu accent de oltean, ma lua de gat si ma zgaltaia cand ma duceau la ancheta. Alt ostas era asa de milos incat, de fiecare data cand ma scoteau la ancheta, il vedeam plangand…Intr-o iarna foarte grea, cam prin ’60, eu eram bolnav si nu aveam voie sa stau rezemat, ci doar sa umblu printre paturile din celula, sau sa stau pe marginea patului, fara sa ma sprijin. Pentru ca eram foarte racit, m-am sprijinit. Iar gardianul a vazut prin vizor si a deschis usa strigand: “Gata, pedeapsa!”.

Si m-au luat si m-au dus la celulele de pedeapsa. Inlauntru nu era decat intuneric si frig de inghetai. Iar gardianul care m-a dus si a deschis usa a zis chiar el: “Asta-i chiar ca-n iad!”. Fiind calugar, cautam sa-mi fac si acolo si “ale mele”, canonul si pravila, asa cum puteam si eu. Acolo vrand nevrand, trebuia sa faci miscare, sa faci inchinaciuni, ca altfel nu puteai rezista. Unuia de langa mine, din celula de pedeapsa de alaturi, i-au degerat si nasul, si obrajii, si urechile.

Celula de pedeapsa era fara nici un etaj, de jos pana sus numai zid si sus de tot, sub tavan, era un geam deschis. Si se facea un curent grozav intre geamul de sus si locul de sub usa. Am rezistat facand inchinaciuni, miscandu-ma incoace si incolo, trei zile si trei nopti… Iar dupa a treia zi n-am mai putut nici sa fac miscare, nici sa fac inchinaciuni si am cazut jos, aproape fara sa mai stiu de mine. Cat a durat starea aceasta, nu stiu. Dar dupa un timp m-am trezit refacut fizic si cu o caldura in jurul meu ca de soba“.

M-au dus apoi in alta camera sa ma jupoaie de viu. Anchetatorii au ramas uimiti ca nu numai ca nu m-am mai speriat, dar m-am descheiat fara frica la nasturi. Seful lor si-a dat singur palme: “Cum este posibil sa nu-i fie frica?!”…

Peste ani, Parintele Marcu avea sa dezvaluie o taina a acelor zile de chinuri

“Acolo [in beciurile Sigurantei din Ploiesti] am avut o vedenie. Ma gaseam cu mainile intr-un gard de sarma ghimpata asa de deasa si de ascutita incat nu ma mai puteam tine de ea. Era momentul cand eram gata sa cad dincolo, in intunericul pipaibil. Si m-a apucat o groaza asa de mare, ca nu mai stiam ce sa fac. Atunci m-a prins Cineva de mana si m-a scos afara, catre miazazi. Avea o mana acoperita de o haina neagra, ca de calugar. Iar mai departe am vazut ca era mana unui calugar adevarat, iar Acel Calugar era Insusi Iisus Hristos”.

Condamnat, la fel ca mii de tineri ai generatiei sale, pentru “vina” de a-si fi iubit credinta si neamul, Constantin a fost intemnitat la Aiud, unde s-a apropiat de grupul celor numiti “mistici” – Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Anghel Papacioc, Preotul Vasile Serghie, s.a. – daruindu-se rugaciunii isihaste, citirii Scripturilor si lucrarii virtutilor evanghelice.

In 1951, Securitatea i-a fixat domiciliu obligatoriu pe santierul de munca de la Bicaz. Aici si-a castigat renumele de “Costica, omul lui Dumnezeu”, pentru ca desi era trimis special sa incarce vagoneti chiar in locul unde se produceau exploziile, totusi niciodata n-a fost atins, nici macar in treacat, de vreo piatra.

Eliberat in 1956, a hotarat sa intre in viata monahala. Timp de un an de zile a stat la Manastirea Cernica, facand ascultare cu smerenie la grajduri, apoi a plecat la Manastirea Slatina – o adevarata “academie duhovniceasca” a vremii, ocarmuita de Parintii Cleopa si Arsenie Papacioc – de unde a si fost arestat, pentru a doua oara, in 1958, si inchis din nou la Aiud, pana la gratierea generala din 1964.

Dupa eliberare a intrat in obstea Manastirii Sihastria, fiind tuns in monahism in 1972 cu numele de Marcu. Desi putine, marturiile ramase despre acesti ultimi ani ai vietii sale sunt indestulatoare ca sa ne incredinteze ca Parintele ajunsese la masura duhovniceasca a nevoitorilor din vechime. O adevereste si cuvantul Parintelui Cleopa, care vorbind cuiva [lui Ioan Ianolide, n.n.] despre parintele Marcu, i-a zis: “Acolo unde vei intalni lucrari minunate, gandeste-te ca pot fi facute si prin el…!”.

Cu toate acestea, atunci cand, spre sfarsitul vietii, ucenicii il “ispiteau” cu mariri omenesti, Parintele raspundea smerit:

“Au zis unii ca eu as fi mai tare in ispite; dar va zic ca nici eu nu puteam sa rezist in toate incercarile prin care am trecut douazeci si ceva de ani de zile daca nu ma ajuta Darul lui Dumnezeu. Numai mila Domnului m-a tinut si nu stiu eu daca voi fi la fel de tare. Nu mi-e frica de ei, mi-e frica de mine. Ca acolo ne-a tinut numai puterea harului si credinta din noi. Dar nimeni nu poate sa fie sigur nici pe una, nici pe cealalta…”

     In Joia Patimilor sunt alesi 12 calugari cu viata imbunatatita, carora Staretul le spala picioarele; printre ei, al cincilea din rand, mai in spate, Monahul Marcu patimitorul.

“Daca ma intreaba cineva cum mi-l aduc aminte pe Parintele Marcu, primul lucru pe care il pot spune este ca niciodata nu l-am gasit pe acest Sfant – fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie, pomenind pomelnice ori citindu-si pravila – fara lacrimi in ochi. De fiecare data cand veneam il vedeam cum i se lumina fata, ma binecuvanta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”. (Monahul Filotheu Balan, Marturisirea unui crestin…)

Fapte și cuvinte de învățătură

”Am început acum să mă lămuresc eu pe mine despre toate rugăciunile pe care le fac. Atât cât pot, căci cuvintele lui Dumnezeu sunt ca diamantul, care, dacă-i arăți o fețișoară către soare, toate celelalte fețe ale lui se luminează. Deci fiecare cuvânt al lui Dumnezeu are multe înțelesuri. Și atunci îmi pun întrebarea, de ce zic eu: ”Împărate ceresc”, ”Preasfântă Treime”, ”Tatăl nostru”… să mă lămuresc cât de cât. Și-am ajuns tot la concluzia că dacă nu te luminează Duhul Sfânt, nu poţi să înțelegi”.

”Era prin anii 1948-1950. Toți eram foarte slăbiți din cauza nemâncârii şi a hranei foarte proaste. Pe atunci ne mai scotea la lucru la ferme. Luau ei banii, iar tu trebuia să muncești. Şi pentru că nu aveau nici ei hrană, ne dădeau de mâncare prima zeamă de la fasole – aceea care se aruncă şi este plină de toxine -, iar de pe la unitățile militare luau murături stricate, pe care nu le puteau mânca nici soldații, şi mălai stricat. Aceea era mâncarea noastră. Şi odată, chiar în ajunul Sfintei Mării, după multă vreme petrecută cu astfel de regim, eram atât de slăbit, că nu mă mai puteam ridica nici în picioare, ci numai cu greu mă puteam întoarce pe pat. Nu eram bolnav, n-aveam nimic, numai că eram cu totul slăbit, fiind în pragul morții. Şi fiind așa întins pe pat, am zis: ”Măi, fraților, eu sunt gata să mor”. Și m-am întors cu fața la perete, plângând. Iar un bun prieten, care era lângă patul meu, a zis: ”înnoise-vor ca ale vulturului tinerețile lui nea Costică”. Aceea a fost o proorocie, că așa s-a întâmplat. A doua zi dimineață, fiind ziua de Sfântă Maria, s-a petrecut o minune; Am primit cu toții la masă fasole, mâncare consistentă; seara la fel. Şi încă câteva zile la rând. Ce se întâmplase? Se primise la închisoare de la direcția penitenciarelor un vagon plin cu fasole, pentru hrana deţinuţilor, cu specificația de a se consuma imediat. Aşa că a început să ne dea fasole, de două ori pe zi, până s-a terminat vagonul. Aceasta a fost o minune a Maicii Domnului. Căci a găsit ea un creștin milostiv, care a cumpărat un vagon cu fasole, a vorbit în taină cu cineva de la închisoarea noastră, si l-au dat la deținuți – ca din partea direcţiei închisorilor -, salvându-le viața”.

L-a întrebat odată un frate pe Părintele Marcu despre perioada din închisoare.

„Voi nu știți ce-a fost acolo, a răspuns părintele. Cărțile care au apărut până acum îți pot da doar o vagă idee despre ce-a fost. Cred că s-a întâmplat ce au spus Părinţii, şi chiar Mântuitorul. Ştii că în Patericul Egiptean, printre altele, un frate a întrebat pe părintele său: ”Părinte, noi trăim aşa cum trăim (era cam pe timpul Sfântului Antonie cel Mare). Dar cei de după noi cum vor fi?” ”Vor face și ei cam jumătate cât noi”, a zis bătrânul. ”Dar cei de după ei?”, a întrebat fratele. ”Cei de după ei nu vor face nimic din ce facem noi, dar vor avea încercări aşa de mari și de grozave, încât dacă vor rezista lor, vor fi mai mari decât noi în Împărăția lui Dumnezeu”. Ei, aşa s-a întâmplat acolo. Au fost niște încercări nemaipomenite. Şi nu numai chinurile și încercările, ci şi ispitele, căci ispitele care vin de la vrăjmaşul și în mintea ta, şi în faptele tale, în vorbele tale, nu sunt o grozăvie?“

Un frate i-a spus părintelui că uneori se simte tulburat în biserică. Părintele l-a întrebat: ”De ce judeci pe frați?” Aceasta l-a pus pe gânduri pe acel frate, pentru că el nici nu-și închipuia care era de fapt rădăcina acelor ispite.

Cu puțin timp înaintea morţii, părintele a visat că urca pe o scară. Și mai avea foarte puține trepte de urcat.

Tot în acel timp, Părintele Marcu a spus unui ucenic că a avut un vis în care se făcea că era pe o câmpie foarte frumoasă și a venit un înger din urmă și l-a luat de mână, mergând mult împreună. Părintele ar fi dorit să rămână acolo pentru totdeauna, dar îngerul i-a spus că trebuie să mai aștepte puțin. Și atunci Părintele Marcu s-a trezit. Aceste două vise însemnau apropiatul său sfârșit, la odihna lui Hristos, după o viață întreagă de suferinţă.

Cu câteva luni înainte de a pleca la cele veşnice, Părintele Marcu, simțindu-și sfârşitul aproape, i-a chemat pe cei din obște pentru a-şi cere iertare şi a se împăca cu toţi.

Un frate, cu puțin timp înainte de obștescul sfârșit al părintelui, l-a rugat pe bătrân să se roage pentru el, şi aici şi dincolo, dacă dobândește îndrăzneală la Dumnezeu. Părintele i-a răspuns: ”Frate, eu am acum nevoie de rugăciunile voastre, ale tuturor, pentru că mă pregătesc de plecare. Roagă pe cei pe care îi știi să se roage şi pentru mine”.

Vineri, în prima săptămână din Postul Mare a anului 1999, simțindu-și sfârșitul aproape, Părintele Marcu s-a împărtășit dimineața cu Trupul și Sângele Domnului, iar la orele 12 și-a dat duhul în mâinile lui Hristos.

Parintele Arsenie Papacioc - despre proscomidie

    Parintilor, sunt si eu preot si savarsesc Sfanta Liturghie. Cand vad atatea lucruri acolo, atat de grozave, si cand este spus in carte ca s-a aratat de atatea ori Trupul lui Hristos sub chip de prunc, cat degetul de mare, si atatea alte minuni se intampla la fiecare slujba ortodoxa, cum pot eu sa ma compar cu ei, care nu au nici Proscomidie? Nu este normal sa te indoiesti de impartasania lor? Proscomidia, parin­tilor, va dati seama, este cel mai mare ajutor care se poate aduce mortilor si viilor. Si nu se face izolat. Se face in continuare cu Liturghia credinciosilor. Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu sfant Sangele Tau. Pai, bine frate, este putin lucru sa sal­vezi o lume intr-un ceas si jumatate – doua, cat faci Sfanta Liturghie?
- Un preot catolic a afirmat: atat timp cat misa catolica pastreaza epicleza ca fiind centrul liturghiei lor, Proscomidia pe care o fac ortodocsii este o fantezie inventata de ei si nu are o legatura concreta cu ceea ce se intampla la epicleza.
- Trebuie sa raspundem asa: 1054 de ani ati facut aceasta fantezie si voi! Parinte, draga, Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Gura de Aur au instituit si reguli pentru Proscomidie. Poti sa treci peste sfintii astia atat de uriasi? Parintilor, exista un cuvant al Sfantului Vasile cel Mare, in Canonul 87, pe care l-am pus in insemnari: „Orice cuvant al Sfintilor Parinti are putere canonica!” A gresit Sfantul Vasile cel Mare ca a facut Proscomidia? Ce, gresim cand facem pomenirea viilor si a mortilor? Cand sa o facem, daca nu la Proscomidie?
- Dupa schisma s-au apucat si au schimbat invatatura dogmatica si patristica. Catolicii nici nu-l mai recunosc pe Sfantul Vasile.
- De aceea nu merita nici o discutie. Am spus de multe ori si n-o spun numai eu. Eu nu spun decat ce am gasit la Sfintii Parinti: „Cu diavolul nu se sta de vorba!” E o mare greseala sa intri in dialog cu diavolul.
Parintilor, eu opresc lumea care spune: „Blestemat sa fii, drace!” Vezi-ti de treaba! Ii convine cand spui lucrul asta. Lui ii convine orice dialog cu el, pentru ca-l recunosti, il consideri. Desconsidera-l! Nici nu stau de vorba cu tine! Ca sa-l gonesc pot sa spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!” Puterea cuvantului numelui lui Hristos Dumnezeu, asta sa-l goneasca!
Se pune o problema: cand iertam pe morti? Ca trebuie sa-i pomenim nominal. Cand ii ajutam, cand ii iertam, daca nu la Proscomidie?

Iata ce scria si Sf. Ioan de Kronstadt despre aceasta problema:
Proscomidia înfăţişează limpede Biserica întreagă cu Capul ei, Hristos şi cu mădularele ei ce­reşti, pământeşti şi adormite. O, mi­nunată unire a lui Dumnezeu cu oa­menii! Romano-catolicii au lepădat proscomidia, şi prin aceasta au descăpăţânat Biserica, rupând legătura învederată a Bisericii văzute, luptă­toare, cu Biserica nevăzută, triumfă­toare, ca în locul lui Hristos să îi dea alt cap – un om care nu este slobod de rătăciri la care ea le face părtaşe şi pe mădularele sale, clerici şi mireni. O, cât de înţelept, de adevărat şi de mân­tuitor este aşezământul Bisericii, pe care o feresc de rătăciri Duhul Sfânt şi Hristos – Capul ei Cel atotputernic.]
- Alta intrebare de la catolici: Hristos a facut vreo Proscomidie?
- Vreme de trei ani a facut Proscomidie! Liturghia Sfantului Apostol Iacov are Proscomidie! Nu? Sfantul Apostol Iacov a facut-o. Apostolul lui Hristos. Pai, ce? Sfantul Vasile cel Mare era un fantezist? Era un mare traitor! Iar tu, 1054 de ani, n-ai trait Proscomidia asta? Ca nu s-a facut alta Liturghie dupa 1054. Si atunci, stiti ce este, dragii mei? E o fantezie vinovata de moarte. Pentru ca a angajat o parte din lume. Sunt mai multi catolici in lume decat ortodocsi. Dar vai si vai! Sunt foarte bucuros ca sunt in credinta aceasta, ca ii va smeri Dumnezeu pe toti! Ramane un singur lucru: Ade­varul! Pe toate planurile Adevarul! Asta e!
Cum spunea un parinte, ca un imparat a adus trei sfetnici sa-i intrebe, in fata altor sfetnici: ce e mai tare in lume? Primul a zis: „Cel mai tare in lume este vinul!” A argumentat. I-a turtit pe toti, nu-stiu-ce.
Al doilea: „Cel mai tare in lume e imparatul!” Iar asta pentru ca imparatii erau teocrati, comandau in numele divinitatii. Si l-a biruit pe primul. Si nu era o flatare, ci un adevar. Daca ar fi fost sinceri, pe pozitia lor teocratica, erau grozavi. Pentru ca asta era forma de organizare a lumii si trebuia o ordine, iar ordinea celui mai mare trebuia sa fie: dura lex, sed lex (legea e aspra, dar e lege). Iar aceasta in numele lui Dumnezeu. Dar nu era asa.
Iar al treilea a zis: „Cel mai tare din lume e femeia; dar mai de neinvins este Adevarul!” Femeia, pentru ca i-a trantit pe imparati una-doua. Dar mai de neinvins este Adevarul, care este in Biserica: Si pe aceasta portile iadului nu o vor putea birui! Este cuvant dumnezeiesc si trebuie sa mor cu asta. Nu-mi mai trebuie nimic, nici o alta lucrare. Sa mor cu ce-a spus Hristos. Traind, nu numai crezand!
Cat priveste sectele, sunt linistit. Ei sunt ca niste lupi care curata padurea de hoituri. Iar daca sunt si platiti, e si mai grav. (…)
- Care ar putea fi cauza exteriorizarii duhurilor necurate care vorbesc in special prin femei?
- Totdeauna au fost ispite. Dar, sa va spun sincer, eu inainte de Revolutie am fost mai ispitit.
S-a dat libertate la secte. Cand conduceam Seminarul de la Neamt, erau 300 de secte pe lume. Acum sunt 10.000! Se servesc dracii de aceste inva­taturi false. Dar nu sunt in masura sa spun de ce sunt asa de multe secte. Stie Dumnezeu! Mereu a fost lumea chinuita de diavol, insa acum au capatat o oa­recare indrazneala. Dar sunt si foarte multi care si-au intarit pozitia de credinta, de traire.
Eram la Manastirea Slatina si a venit un om bolnav. Gavriil il chema. Nu se marturisise toata viata. Era foarte bolnav si venise cu sotia la Sfantul Maslu. Am intervenit personal si l-am rugat sa se spovedeasca. El: „Nu, nu! Ce pacate am facut eu?“ Si nu a vrut sa se spovedeasca. Si-i faceam Sfantul Maslu dupa 12 noaptea cu mai multi preoti. La un moment dat, in timpul maslului, a venit moartea sa-l ia. Si a inceput sa tipe ca vrea sa se spovedeasca. Eu l-am intrebat: „Ce ai facut?” „Am facut, am…”, n-a apucat sa spuna nimic si a murit chiar in bratele mele! Doamne fereste sa mori nespovedit si cu constiinta incarcata de pacate!
Ei bine, ce asteptam? Uite prostul! Il rugam sa se spovedeasca. Nu-l costa nimic. Toti am putea trai aceste momente tragice daca vom fi neatenti cu implinirea poruncilor pe care ni le-a dat Dumnezeu!”

(Din: Ne vorbeste Parintele Arsenie 2, Editura Episcopiei Romanului, 1997)

Despre proscomidie( invataturi crestine folositoare)

     Proscomidia, care are locul in schevofilax, infatiseaza locul Capatanii, in care a fost rastignit Hristos, unde se spune ca zace craniul protoparintelui Adam; mai arata ca "aproape era mormantul unde a fost rastignit". Locul acesta al Capatanii a fost preinchipuit in Avraam, cand, chemandu-l Dumnezeu pe unul din munti, a facut jertfelnic din pietre si a pus lemne deasupra si a asezat pe fiul sau si a adus un berbec in locul lui, ca ardere de tot. Tot asa Dumnezeu si Tatal, Cel fara de inceput si Vechi in zile, a adus ca jertfa pe Fiul Sau Cel fara de inceput, Cel Care, in timpurile din urma, S-a intrupat din Fecioara si Nascatoarea de Dumnezeu, din coapsele lui Avraam, dupa fagaduinta juramantului pe care L-a facut fata de el, incat si pentru neamul omenesc, "El n-a crutat pe Fiul Sau Cel iubit si Unul nascut, dar pentru noi toti L-a dat" (Romani, VIII, 32) si a patimit ca Om in trup, dar a ramas nepatimitor in dumnezeire. Si inca, Hristos, mergand spre rastignirea Sa, isi purta Crucea si in loc de berbec a fost jertfit Trupul Sau cel fara de pata, ca un miel junghiindu-se cu sulita coasta Lui si Arhiereu facandu-se, ca Fiu al Omului si aducandu-se pe Sine si fiind adus ca jertfa, ca sa ridice pe multi pacatosi. El a murit ca Om, dar a inviat ca Dumnezeu, pentru care inviere avea slava mai presus de lume la Dumnezeu si Nascatorul.

     Proaducerea - punerea inainte - a painii (numai proaducerea Agnetului din paine, nu toata painea, are acest inteles. De observat ca aici este folosit tot cuvantul oblatio = aducere inainte, dar aici nu mai are intelesul de loc liturgic, ci de actiune a preotului pentru pregatirea Sfantului Trup, cum am anuntat mai sus.) arata Trupul Domnului, pironit pentru mantuirea noastra, a credinciosilor.

           Simbolismul proscomidiei

    Painea consacrata punerii inainte inchipuie curatirea lumii si neintrecuta bogatie a bunatatii lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut Om si S-a dat pe Sine jertfa si ofranda si Trupul Sau pret de rascumparare, jertfa de impacare pentru viata si mantuirea lumii, pe de o parte, luand intreaga framantatura a firii omenesti, in afara de pacat, iar pe de alta parte, proaducandu-Se ca parga si aleasa si totala roada lui Dumnezeu si Tatal pentru neamul omenesc precum zice: "Eu sunt painea care S-a pogorat din cer" si "cel ce mananca aceasta paine va trai in veac". Despre aceasta spune si Profetul Ieremia: "Haideti sa introducem un lemn in painea lui", aratand lemnul Crucii, cel infipt in Trup.

   Copia este in locul celei care a impuns coasta Domnului.

   Scoaterea agnetului din prescura, cu copia, simbolizeaza "ca o oaie spre junghiere S-a adus" si urmatoarele de la Isaia LIII, 7. Este de retinut vechimea formei traducerii textului "ca o oaie spre junghiere s-a adus" - sec. VIII - Biblia romaneasca1968, Uturghierele romanesti, editiile 1956 si 1967, au tradus acest text altfel decat traditional: "Ca un miel se aduce spre junghiere si ca o oaie fara de glas inaintea celui ce-o tunde, asa nu si-a deschis gura sa".

    Discul este nasalia pe care este asezat Trupul Domnului de catre preot si diacon; acestia sunt Iosif si Nicodim.

    Vinul inchipuie sangele care a curs din coasta Domnului. Este si vinul mistic, pe care El l-a dat ucenicilor la Cina.

     Apa inchipuie pe cea care a curs din coasta lui Hristos insusi si, prin incalzire, arata caldura Sfantului Duh, iar prin culoarea ei alba, credinta curata.

   Vinul impreuna cu apa simbolizeaza sangele si apa care au curs din coasta Lui, precum zice Profetul: "Paine I se va da sa manance si apa cu bautura curata".

   In locul sulitei care a impuns pe Hristos, pe Cruce, folosita de catre Longhinus, este copia insasi.

    Painea si potirul propriu si adevarat sunt spre imitarea Cinei celei de Taina, la care Hristos a luat paine si vin si a zis: "Luati, mancati si beti din acesta toti. Acesta este Trupul Meu si Sangele", aratand ca pe noi ne-a facut partasi ai mortii si ai invierii si ai slavei Lui.

    Prescura, cea numita si artos si binecuvantare si parga, din care se taie Trupul Domnului, se ia ca simbol al Pururea Fecioarei si Nascatoarei de Dumnezeu, Aceea Care, dupa buna placere a Tatalui si vointa Fiului insusi si Cuvantul si venirea Sfantului Duh, primind pe Unul din Sfanta Treime, Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul, a nascut pe Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit.

    Si iarasi, precum Dumnezeu, Cel mai presus de materie, luand Trup din aceasta (din Sfanta Fecioara), intr-o singura persoana, era Dumnezeu si Om adevarat, asemenea noua, dar fara de pacat, tot asa si Trupul Domnului, ca dintr-un oarecare pantece si carne a trupului fecioresc (eu vorbesc despre intreaga paine, binecuvantare si prescura) se taie de catre diacon, cum a primit (prin traditie) Biserica cea Mare, cu un cutit oarecare, pe care il numesc si copie, desi inca nu este momentul acesteia si asa, in mod special ipostatic, se scoate din mijlocul acesteia.

    De observat ca si diaconul, in secolul al VIII-lea, dupa o veche traditie, avea dreptul de a proscomidi, cu exceptia Rugaciunii punerii inainte, pe care o citea preotul. Si Teodor de Andida (sec. XII-XIII) mentioneaza in Comentariul sau liturgic aceasta practica, adaugand si el: "asa cum a practicat Biserica cea Mare". Rugaciunea proscomidiei, continua el, se citeste de catre preot. Biserica cea Mare este Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol, pe atunci Catedrala Patriarhiei Ecumenice.

    Totusi diaconul, care savarseste aceasta, dupa ce a pregatit impreuna cu aceasta (adica cu painea) si (materia) ce va sa se savarseasca Sange domnesc, in momentul corespunzator Patimii, prin venirea Duhului de viata facator, le lasa pe acestea la Proscomidie, in timp ce preotul rosteste Rugaciunea.

     Proscomidia - locul nasterii lui Hristos

     Si insusi diaconul, taind Sfantul Trup din prescura, imita pe ingerul care a spus Fecioarei: "Bucura-te". Cu toate ca si preotii taie aceasta, nu este ceva de mirare, caci trebuie sa vedem practicile Bisericii celei Mari - a Constantinopolului. Tot asa, se lasa Sfantul Trup la Protesa (protesa = camara corespunzatoare proscomidiei de azi, in care se afla masa pe care se puneau ofrandele credinciosilor, pentru ca din ele sa se aleaga cele pentru Sfanta Euharistie. Ambele cuvinte, "proscomidie" si "protesa", insemneaza "punere inainte". Denumirea incaperii dinspre miazanoapte, ca si a celei dinspre miazazi, de Sfanta Masa, unde se afla masa numita proscomidie si camara numita protesa se numea pastoforie, adica loc de depozitat si pastrat cele necesare pentru Sfanta Euharistie) ca in Bedeem, unde S-a nascut Hristos, "ale Carui iesiri au fost de la inceput, din zilele veacului" tot ca si in Nazaret.

     Proscomidia - locul copilariei lui Hristos

    Pe langa aceasta, Protesa (proscomidia) mai simbolizeaza locul vietuirii (Domnului Hristos) in Capernaum. Din cauza aceasta, noi am spus ca un fapt dintre cele inchipuite acum se refera la doua si chiar la trei dintre cele care s-au celebrat atunci, si, ca sa vorbim pe scurt, Protesa simbolizeaza timpul de treizeci de ani dinainte de Botez si felul de viata al Sau.

    Potirul este in locul vasului care a primit sangele varsat din preacurata coasta impunsa si mirul parfumat, scurs, al mainilor si picioarelor lui Hristos, iar craterul (cupa conica) simbolizeaza paharul izbavitor pe care l-a dat ucenicilor Lui la Cina.

     Potirul, iarasi, simbolizeaza cupa pe care o descrie in mod special; desigur ca intelepciunea si Fiul lui Dumnezeu a amestecat Sangele Sau in locul vinului aceluia si l-a pus la Sfanta Masa a Lui, zicand tuturor: "Beti dintru acesta toti", in locul vinului cel amestecat, spre iertarea pacatelor si spre viata vesnica.

      Pastoforiul dinspre miazanoapte (Protesa -Proscomidiarul) unde se savarseste proscomidia este in locul Capatanii (in textul grec denumire pentru pastoforiul din parte de miazazi a Altarului, unde se pastrau, ca si azi, vesmintele si odoarele liturgice).

      Ilitonul inseamna giulgiul cu care a fost invelit Trupul lui Hristos, coborat de pe Cruce si pus in mormant.

      Si acoperamantul de deasupra al Domnului mai insemneaza giulgiul cu care au infasurat Trupul lui Hristos. Acoperamantul Discului este si in locul mahramei care era pe fata insasi a Domnului, acoperind-o, in mormant.

     Perdeaua sau aerul, adica al treilea acoperamant este si se spune ca este in locul pietrei cu care Iosif a intarit mormantul, pe care l-a pecetluit lespedea custodiei.

      Iata, Hristos a fost rastignit, Viata s-a ingropat, Mormantul a fost pecetluit.

      Si indata cadelnita (aducandu-se) arata inmormantarea lui Hristos, iar focul, dumnezeirea Sa. Fumul cel binemirositor arata mireasma cea cu bun miros, revarsata, a Sfantului Duh, caci "cadelnita" se talmaceste "bucurie prea bine mirositoare".

      Tamaia tine locul aromatelor pe care le aduceau pentru ingroparea Domnului, caci smirna si tamaia magilor este rugaciunea curata a faptelor bune, din care purcede mireasma cea cu bun miros, precum zice Apostolul: "Noi suntem buna mireasma a lui Hristos".

     Deci sa cunoasteti toti preotii care va apropiati de Jertfelnic (Altar) si savarsiti jertfa cea fara de sange ca noi vestim Patimile cele datatoare de viata ale lui Hristos. Asadar, se da momentul precis de catre arhiereu, preotului, care va sa inceapa Sfanta Liturghie. Acest moment infatiseaza timpul care a fost anuntat mai dinainte de Profetul Isaia, cu privire la nasterea Inaintemergatorului Ioan si cu privire la venirea lui Hristos la noi.

     Iar preotul care face inceputul Sfintei Liturghii inchipuieste pe inaintemergatorul si Botezatorul Ioan, care si-a inceput predica sa zicand: "Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor" si botezandu-i pe toti care veneau la el.

    Diaconii sunt pastorii, iar preotii, ingerii de la Nasterea Domnului.

            

                                                                          ( va urma)