Eminescu si
Manasirea
De-a lungul timpului s-au scris multe despre
Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru
viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum,
despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi
români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le
vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme
în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor?
Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor
troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri
românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări
politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.
De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte
mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea
șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun
să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă
tangențele poetului cu lumea monahală.
Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie
profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada.
Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi
frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul
Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).
Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de
Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească;
toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare
că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot,
participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu
Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite.
O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după
viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul
mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din
obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul
chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile
Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită
vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări
din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul
Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din
mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi
interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.
Eminescu a fost dus de
Creangă la spovedit și la împărtășit
Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton,
Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în
devenirea spirituală a lui Eminescu: „…Eminescu, copil de patru, de zece, de
paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur
sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să
cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste
cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri
sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin
de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul
creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.
Viața neuitatului poet s-a
întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea
Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al
frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire
la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând
cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta
Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o
rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile
căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele
unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu.
Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța
de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului
său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și
pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un
sacou
albastru de șiac, iar pe Creangă
cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum
poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte
important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl
cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.
În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul
ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața
monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr.
De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor
Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian:
călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui
amic de-al său prin 1882: „..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la
Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să
trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în
cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie
cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.
O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri
profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar
fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde
cât și câți l-ar fi înțeles.
Viața lui Eminescu la
Mănăstirea Neamț
În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să
locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai
Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița
Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă,
era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În
registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român,
profesiune liberă, din urbea Iaşi,
diagnostic: delirium tremens.”
Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost
tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor
prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât
era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea,
plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore
neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi
bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea
celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din
nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele
cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre
văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De
multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era
sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă,
„începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în
cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când
apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele
acestei deşarte vieţi.”
„L-am spovedit astăzi pe
domnul Mihai Eminescu”
Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte
de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia
acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii.
„Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista
„Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt
specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….
Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul
impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu
entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri
despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la
Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a
descoperit o însemnarepe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut
următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era
senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca
preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe
care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de
amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul
excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această
spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală
tristului poet.
Călinescu spune că, dacă până in ianuarie Eminescu
era agitat și confuz, după sărbători, deci după
spovedania și împărtășania de care vorbește însemnarea din ceaslov, poetul s-a
limpezit, și a putut așterne versuri.
Dar tot de la Neamț Eminescu i-a scris lui Vlahuță, care încerca să-l ajute
printr-un fel de subscripție publică: nu te pot încredința îndestul cât de
odioasă este pentru mine această specie de cerșetorie, deghizată sub titlul de
subscripție publică, recompensă națională. E drept că n-am bani, dar aceasta este
departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Mai sunt destule
alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus e desigur
cel din urmă la care aș avea vreodată recurs.”
Totuși niște elevi inimoși de la școala de pictură din
Iași au făcut liste de subscripție, vreo 500 la număr, prin care au reușit să
strângă câteva mii de lei ce au fost înmânați Henrietei, sora lui Eminescu,
care îi trimitea la Neamț sume de bani pentru nevoile personale ale poetului.
La bolniță clipele limpezi se rostogoleau într-un
iureș amețitor cu cele tulburi. Citeam într-o carte mai de demult despre o
afirmație interesantă făcută de unul din nepoții renumitului muzicolog ieșean
Gavriil Musicescu. În visările sale, Eminescu s-a închipuit a fi chiar stareț. Într-o scrisoare trimisă din vechea ctitorie a Ioaniților
către dulcele târg al Iașilor, îl roagă pe Gavriil Musicescu să pună cuvânt la
vlădica Iosif Naniescu, Mitropolitul de atunci al Moldovei, ca să-l numească
stareț la Mănăstirea Neamț. Asta se întâmpla cam cu un an înainte de a
păși spre bolțile veșniciei. Să fi fost un alt dor neîmplinit de-al poetului,
rămas ascuns în ungherele cele tainice ale sufletului său? O fi fost rămășițe
în mintea sa atât de cuprinzătoare și învolburată, a vreunei socotințe născute
în clipele tinereții la Agafton sau din zbuciumata-i existență bucureșteană?
Rămâne o taină numai de Dumnezeu știută: o taină alături de alta care a
străbătut întreaga-i existență și operă deopotrivă.
sursa : pelerinortodox
DUMNEZEU sa odihneasca in
Pacea Lui sufletul zbuciumat al poetului care nu a incetat sa-L caute…
