Manastirea ,,Scarisoara Noua" cea mai vestica asezare monahala din Romania ortodoxa

     Este situata la sud-vest de Satu Mare, distanta circa 55 km, pe soseaua Satu Mare-Carei, din Piscolt 7 km dreapta, spre granita cu Ungaria. Daca se foloseste trenul, gara de destinatie este Resighea. Din gara se merge 0,5 km pana la bariera, unde este soseaua pentru Scarisoara Noua, dreapta 4,5 km. Complexul manastiresc este construit in dreapta soselei la 200 m distanta, intr-o zona de ses, in apropierea unei padurici de salcam, un teren nisipos in care se infunda piciorul pana la glezna. Satul de granita Scarisoara se afla la circa 300 m de manastire.

    Manastirea Scarisoara Noua, inchinata Sfantului Ioan Botezatorul, este o manastire infiintata in anul 1991, de comunitatea de moti stabiliti in satul Scarisoara Noua, in urma reformei agrare din anul 1924. Actualmente manastirea din Scarisoara Noua cuprinde biserica in stil bizantin, chilii, anexe gospodaresti, turnul-clopotnita si chilii pentru pelerini.

   Acest asezamant monahal se afla intr-un punct deosebit al Romaniei, pe granita de vest. Pozitia lui aici este una care se datoreaza credinciosilor din localitatea Scarisoara noua care sunt moti colonizati in aceasta parte de tara si care si-au dorit o manastire in vatra satului lor. Pe de alta parte faptul ca este aici chiar pe granita Romaniei este o poarta deschisa spre dialog. Pe de o parte este o cetate a ortodoxiei. Pana unde este ultimul altar ortodox, ultima biserica si ultima manastire, romanii isi vor pastra identitatea credintei, a limbii, a culturii si a traditiei. Pe de alta parte aceste altare asezate in aceasta parte de vest a Romaniei intra in dialog cu occidentul care are traditiile si valorile lui. Ei ne prezinta noua atat de multe capodopere pe care le-au creat in perioada de prosperitate si libertate, iar noi le prezentam ferestrele noastre spre cer, asezamintele noastre monahale care se intemeiaza pe multa jertfelnicie, pe multa truda, pe multa osteneala si rastignire si darnicie a credinciosilor care din putinul lor au contribuit sa se construiasca toate acestea. Acesta este rolul propriu-zis al acestei manastiri asezate pe granita de vest a Romaniei care incepe sa intre in simfonie cu manastiri care au un trecut de 200, 300, 400 de ani cu manastirilor, vechi ctitorii voievodale.

"Noi n-am avut aici voievozi in Transilvania, nici in Maramures, desi se numeste Maramuresul Voievodal, dar am avut un popor care s-a manifestat voievodal" a marturisit PS. Iustin Sigheteanu.

    Prin stradaniile neobositului staret, Protosinghelul Teofil Pop se afla construita aici biserica, casa monahala, s-a introdus lumina electrica si s-a perfectionat drumul de acces.

    Icoana a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si a Maicii Domnului lucrate in atelierele Patriarhiei Române din Bucuresti
In prezent staretul acestei manastiri este Arhim. Dr. Timotei Bel, Exarhul manastirilor din eparhia Maramuresului si Satmarului, care a realizat in ultima vreme lucruri foarte importante a construit un ansamblu de locuinte, s-a refacut turnul de la intrare, aleile pietonale din piatra de munte care fac legatura intre biserica si altarul de vara si celelalte anexe ale manastirii. Altarul de vara este construit in stil maramuresan si este considerat o adevarata bijuterie arhitecturala. Padurea de salcami care imprejmuieste manastireai formand un brau in jurul altarului de vara astfel au fost concepute si aleile, unele dintre ele fiind amplasate pe diferite trasee din padure, ceea ce te duce cu gandul la vremurile de odinioara.

                                                            Icoana facatoare de minuni

                                                 Frumoasa catapeteasma a bisericii

         Icoana a Sfantului Ioan Botezatorul, hramul Bisericii - pictata de doi monarhi din schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos in anul Domnului 2010
 

                  Turnul -clopotnita: A fost construit in peritada 2001-2010, cu doua etaje si mansarda (S+P+2+M), prezinta elemente arhitectonice, urmand sa fie pictata. Turnul are la baza o bolta cilindrica, construita in tehnica bizantina, dublata de arcuri frante.
In turn exista posibilitatea de cazare a 25 de persoane. La primele doua etaje si la mansarda se afla cate doua camere pentru doua persoane, cu baie proprie, iar la mansarda se afla si doua camere a cate 6, respectiv 7 paturi.
In turn se afla se afla clopotnita, in care sunt asezate trei clopote, cantarind 900kg, 600kg si respectiv 300kg.
                                        

Imagini din muzeul motilor

Altarul de vara din padure

Clopotnita manastirii

     Actualmente manastirea din Scarisoara Noua cuprinde biserica in stil bizantin, chilii, anexe gospodaresti, turnul-clopotnita si chilii pentru pelerini.
      In prezent numara sapte vietuitori care prin munca si rugaciune sunt un motiv de inaltare a vietii locuitorilor de pe granita de nord-vest a Romaniei. Pe plan duhovnicesc Manastirea a progresat deosebit fiind foarte fregvent cercetata de credinciosii din zona si chiar din intreg judetul.

Parintele Sofian Bogiu : Despre randuiala zilnica de rugaciune a unui student.

     În Atena a fost cândva o pereche de studenţi care i-au impresionat foarte mult pe contemporanii lor: Grigore şi Vasile.Unuia îi spunem Vasile cel Mare, iar celuilalt Grigore Teologul. Aceştia erau fericita pereche de studenţi care, pe lângă studiile lor, aveau şi preocupările Evangheliei. Şi urmau două drumuri aceşti studenţi- ne spune Sf. Grigorie: un drum era la şcoală şi altul la biserică. Aşa ar trebui să împletească viaţa şi studenţii noştri de azi, între studii şi rugăciune. Nu ştim cum îşi pot face programul, însă pe lângă hrana trupească pe care vrând – nevrând o căutăm şi ne-o însuşim, avem nevoie de hrană sufletească, fără de care murim, deşi trăim; murim sufleteşte. Devenim sterpi, împietriţi, uscaţi, nesimţitori, răi, geloşi, mândrii ş.a.m.d.

De aceea, este bine să ne hrănim şi cu una, şi cu alta, aşa cum spune Mântuitorul Hristos:,,Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Matei, 33). Viaţa aceasta duhovnicească de rugăciune este o legătură cu Izvorul sfinţeniei, al vieţii şi al înţelepciunii, şi ea ne ajută să şi învăţăm bine, să sfâşiem întunecimile de pe mintea şi inima noastră, care ne fac nesimţitori la cuvintele lui Dumnezeu. Prin rugăciune aceste văluri se îndepărtează. Dacă punem accentul pe apropierea de Dumnezeu, toate celelalte vin aproape de la sine, firesc. Să nu fie goluri în viaţa noastră, rugăciuni numai câte o zi sau câte o clipă, iar restul timpului petrecut cu celelalte preocupări; ci fiecare zi să fie marcată de rugăciune şi de celelalte ascultări- şcolăreşti, studenţeşti şi sociale. Fără această alternanţă, viaţa noastră şchioapătă; e o viaţă bolnavă, insuficientă, ştirbă.

Despre aghiazma sfantului Trifon

   

                        
     Această zi este considerată prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol. Sfântul Trifon este cel care apără viile şi livezile de omizi, lăcuste, viermi şi gândaci. Era zi nelucrătoare, pentru ca holdele să nu fie atacate de insecte. Viile, livezile şi grădinile sunt stropite cu aghiazmă pentru a fi ferite de mană, piatră şi ger.
     Sf. Trifon este patronul lupilor, având legătură cu Sf. Petru şi lupii acestuia. El este şi apărător de rele şi de durere, spunându-se că cine nu îl respectă se îmbolnăveşte de „ducă-se pe pustii”.
     Istorisirile populare spun că numele de Trif Nebunul provine de la faptul că a speriat-o pe Maica Domnului, când aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la Naşterea lui Iisus Hristos.
Tradiţii:
       Trifon se ţine pentru că el, făcând minuni, îi poate scăpa de multe nenorociri ce ar fi să cadă asupra omului. Apoi îi scapă de boale, de moarte, căci sfântul se roagă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lungeşte viaţa acestor oameni, care ajung până la adânci bătrâneţe.
      Despre Sf. Trifon spun că a păzit pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la biserică, de câinii lui Sf. Petru (de iarnă), care, păscând vite, n a băgat de seamă că câinii lui au sărit la fecioară s o muşte. Atunci fecioara Maria, drept mulţumită, a făcut pe Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte gângănii, dându i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele acelora care nu l vor serba, iar lui Petru i a zis: „Petru, câinii tăi să se facă lupi de azi înainte şi să ţi mănânce întâi vitele tale“.
      Trif e patronul lupilor. Cine lucrează în ziua aceasta, cine nu o serbează acela trebuie numaidecât să aibă daună din partea lupilor, în decursul anului, din vitele sale.

      Sf. Trifon ţine lăcustele legate în lanţ de fier.  Odată au venit lăcustele. Toţi oamenii din sat au făcut treabă – unii ducându se să alunge lăcustele, iar alţii în altă parte. Numai o babă n a făcut nimic, ci a stat acasă şi s a rugat sfântului să i ferească holdele. Când s a observat, la toţi făcuseră lăcustele stricăciuni mari, dar de holdele sale nu se atinseseră.
 
  Trif Nebunul este stăpânul şi patronul omizilor, gândacilor şi al tuturor gujuliilor celor stricăcioase. În acest scop pe alocuri se obişnuieşte să se comande preotului sfinţirea apei, cu care sunt stropiţi mai apoi pomii şi semănăturile, crezând că apa aceasta stopează înmulţirea exagerată a insectelor dăunătoare.
        În ziua de Trif se întâmpină iarna cu vara.
Obiceiuri: Gurbanu viilor.
       În dimineaţa zilei de 1 februarie bărbaţii mergeau la vie. Înainte de a pleca din sat, strigau: „Hai să mergem la Gurbanu!“ Ajunşi în câmp, fiecare proprietar tăia din vie câteva corzi, cu care se încingea pe piept, îşi făcea cunună, pe care o punea pe cap şi se încingea în jurul brâului. Dezgropau sticla sau plosca îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime. Acolo mâncau, beau, jucau, săreau peste foc, se stropeau cu vin. Seara bărbaţii se întorceau în sat, cu făclii aprinse, şi continuau petrecerea în familie. Este posibil ca în vechime (aşa cum arată numele turcesc al obiceiului, Gurban), să se fi jertfit o oaie sau un berbec.
        Femeile nu lucrează şi dau câte un căuş sau găvan de mălai la cerşetori, pentru ca lăcustele, cărăbuşii şi alte gânganii să nu strice sămănăturile.
       Se dă de pomană mămăligă, ceapă şi sare.
Apărător de rele şi durere: Deoarece Trif a înnebunit, de aceea unii serbează ziua lui pentru nebuneală, temându se să nu înnebunească şi ei ca dânsul.
 Sf. Trifon se serbează fiindcă îi apără contra ciumei şi a gângăniilor ce vin asupra holdelor.
Femeile lipesc în această zi prin case, zicând că lipesc gura omizilor.
 Sf. Trifon e sărbătoarea paserilor. E bună pentru boale de găini şi alte paseri.
O seamă de români serbează ziua aceasta pentru scutirea de lupi şi pentru alte fiare sălbatice, anume ca să nu le atace şi să le mănânce vitele şi mai cu seamă oile, fiindcă Sf. Trif, după cum spun unele legende, e patronul lupilor.
 În ziua de Sf. Trifan podgorenii se duc cu preot la vii, de fac sfeştanie viilor, ca să fie roditoare şi păzite de grindină şi mană.
 Podgorenii se duc la vie, taie coarde de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar deasupra toarnă vin (pe coarda tăiată), pun sare şi înfig o bucată de slănină şi una de pâine, ca să sporească rodul. În alte părţi se mătură coşul în ajunul lui Sf. Trifan, se ia această funingine, cu cea din ajunul Bobotezei şi lui Sf. Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează via cu agheasmă de la Bobotează, ca să fie ferită de mană, de piatră, de ger şi să aducă rod mult.
Despre vreme: Dacă în ziua de Sf. Trif nu este omăt, se va pune, iar dacă este omăt, apoi se va sparge.

PREDICĂ LA DUMINICA A XVII –A( A CANAANEENCEI)

               

                                                                            O, femeie, mare este credinta ta!(Matei 15,28)

    Aceste cuvinte fac parte din evanghelia a XVII-a, a Canaaneencei, si poate fi numita pe buna dreptate ,,evanghelia celor marginalizaţi”. De ce? Pentru ca atunci când femeia Îi cere Mântuitorului s-o vindece pe fiica ei, care era ,, rău chinuită de un demon” ,El în loc să facă îndată o minune, ca-n atâtea alte dăţi, o ţine de vorbă, spunându-i două lucruri care ne pot mira, chiar scandaliza, la o citire superficială a Sfintelor Evanghelii:
1.    ,, Nu sunt trimis decât numai către oile  pierdute ale casei lui Israel”;
2.    ,, Nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor...”
Cu alte cuvinte, rupând aceste afirmaţii din contextul evanghelic general, am putea înţelege  că Iisus Hristos a venit să mântuiască doar pe cei din interiorul graniţelor israelitene, singurii ,, copii ai împărăţiei”, şi că cei din afară nu intră în preocupările Sale, fiind ca nişte câini... Prin acest dialog cu femeia canaaneeancă El a vrut e fapt sa-i mustre  şi să-i smerească pe iudeii rigorişti, stăpâniţi de egoism şi dispreţ, care considerau că Mesia le aparţine în exclusivitate, iar ceilalţi, păgânii, sunt spurcaţi, câini, cantitate neglijabilă, care trebuie supuşi unui tratament de marginalizare  continuă... Iar prin aparenta ne-auzire a insistenţei ucenicilor Mântuitorului doreşte să le dea şi lor o lecţie, spre a nu cădea ei înşişi în capcana conaţionalilor înguşti.
 Prin răspunsul ei, ,,Şi câinii mănânca din firimiturile ce cad de la masa stăpânilor”, femeia dovedeşte, deodată: smerenie, inteligenţă, iubire plină de jertfelnicie pentru copila bolnavă, perseverenţă în cererea ei, exemplară stăpânire de sine şi, mai presus de toate, credinţă tare că Mântuitorul o poate vindeca. Examinarea aparent umilitoare la care este supusă şi răspunsul ei inteligent vor determina nu numai vindecarea copilei, ci şi aprecierea maximă din partea Mântuitorului. Căci nimănui El nu i-a mai spus ,, mare este credinţa ta”, nici ,,fie ţie precum voieşti”!. Este adevărat că a rostit cuvinte oarecum asemănătoare , ca ,,mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit”, dar nimănui cu nuanţele arătate mai sus. Iar fiica ei a fost vindecată, fapt despre care ne încredinţează Sf. Ev. Marcu:,, Ducându-se acasă, a găsit-o pe copilă culcată pe pat, iar demonul ieşise...”(Marcu 7, 30).
    Iată , aşadar, mesajul Evangheliei citite astăzi: Iisus Hristos a venit să mântuiască întreg neamul omenesc; El nu cere,, buletin de Israel” pentru intrarea în împărăţia Sa, căci pentru El nu există ,, copii şi câini”, ci numai copii; El nu are în vocabular cuvântul,, marginalizat”. În schimb cere : credinţă neşovăielnică, smerenie , curaj, inteligenţă, stăpânire de sine, iubire jertfelnică şi toate celelalte însuşiri dovedite din plin de femeia canaaneeancă. Iar cei şovăielnici, fricoşi, aroganţi , răi şi proşti, de-ar fi de neam cât de mare, nu sunt pe placul Mântuitorului şi vor găsi uşa ferecată atunci când vor voi să intre pe poarta cerului.
        Exemplul femeii canaaneence este cât se poate de actual pentru noi, atât ca neam, cât si ca indivizi. Ca neam, pentru că ROMÂNIA este considerată încă, de către mulţi europeni aroganţi, în afara Europei; ca indivizi, consideraţi de aceiaşi, abia coborâţi din copaci , asimilaţi cu ţiganii Europei( făcându-se trista confuzie între români şi rromi). Este adevărat că proaspăt ieşiţi din traumele comunismului, trebuie sa facem multe pentru a sporii gradul de civilizatie al ţării, în general, ţi al multor români , în particulari. Pentru aceasta este nevoie , însă, de a înfăţişa Europei şi lumii întregi calităţile dovedite de femeia canaaneeancă. Nici o marginalizare din exterior nu poate câştiga teren fără asentimentul dinăuntrul fiinţei noastre ca neam şi ca persoane. Sau, după cum le spunea filosoful creştin Constantin Noica ucenicilor săi la Păltiniş, nimeni nu are dreptul să învinuiască pe cineva pentru nereuşitele sale, cai nereuşitele se află în limitele interioare ale celui în cauză(Jurnalul de la Păltiniş).Bătălia ămpotriva marginalizării şi urcuşul pentru devenirea întru fiinţă, după expresia aceluiaşi C. Noica, au fost admirabil exprimate de poetul britanic, de origine indiană, Rudyard Kipling (1865-1936), laureat al premiului Nobel(1907), în cunoscuta poezie ,, Dacă”. Pentru că ilustrează foarte bine  ceea ce ne cere Mântuitorul prin Evanghelia de astăzi, socot că este potrivit să reproduc această pezie:
    De poţi să nu-ţi pierzi capul când toţi în jurul tău
    Şi l-au pierdut pe-al lor, găsindu-ţi vină,
    De poţi, atunci când toţi te cred nebun şi rău
   Sa nu-ţi pierzi nici o clipă încrederea în tine;
  De poţi s- aştepţi oricât, fără să-ţi pierzi răbdarea,
  De rabzi să fii minţit, fără ca tu să minţi,
  Sau când, hulit de oameni, tu nu cu râzbunarea,
  Să vrei a le răspund, dar nici cu rugăminţi;
  De poţi visa, fără să te robeşti visării,
  De poţi gândi, fără să-ţi faci din asta un ţel,
  De poţi să nu cazi pradă nicicând dezesperării,
  Succesul şi dezastrul privindu-le la fel;
  De rabzi s-auzi cuvântul rostit cândva de tine,
  Răstălmăcit de oameni, ciuntit şi prefăcut,
  De poţi să-ţi vezi idealul distrus şi din ruine
         Să-l reclădeşti cu-ardoarea fierbinte din trecut;
          De poţi risca pe-o carte întreaga ta avere,
          Iar tot ce-ai stâns în viaţă să pierzi într-un minut
          Şi-atuncea, făr-a scoate vreo vorbă de durere,
          Să-ncepi agoniseala, cu calm, de la-nceput;
          Şi dacă trupul tău, slăbit şi obosit,
          Îl vei putea sili să-ţi mai slujească încă
          Numai cu străşnicia voinţei tale-ncât
         Să steie peste vreme aşa cum stă o stâncă,
         De poţi vorbi mulţimii fără să minţi şi dacă
         Te poţi plimba cu regii făr-a te-ngâmfa,
         De nici amicii, nici duşmanii nu pot vreun rău să-ţi facă,
        Pentru că doar dreptatea e călăuza ta;
        Şi dacă poţi să umplii clipa trecătoare
        Să nu pierzi nici o filă din al vieţii tom:
        Al tău va fi pământul, cu darurile-i toate
       Şi ceea ce-i mai mult, să ştii, vei fi un OM!
 Urmând îndemnurile acestei inspirate poezii, vom deveni, desigur, oameni cu un caracter puternic, iar vieţuind în virtuţilr exemplificate de femeia canaaneeancă, ne vom învrednicii şi noi de cuvintele Mântuitorului, pe care ea le-a auzit:,, Mare este credinţa ta; fie ţie precum voieşti!”. AMIN!

Boboteaza la Petricani

Ajunul Bobotezei in credinta crestina

  Cine reuşeşte însă să nu mănînce nimic în Ajunul Bobotezei va fi sănătos şi norocos tot anul
. Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate.
Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Crestinii postesc pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita la Agheasma Mare. In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din agheasma mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie - odovania praznicului.

     Se mai spune că ajunul Bobotezei este cea mai geroasă zi a anului şi că în această noapte viitorul poate fi citit în oglindă. În Bucovina, dar şi în unele sate din Ardeal, în ajunul
de Bobotează se colindă. Tot acum, se fac şi se prind farmecele şi descîntecele, se află ursitul, se fac prorociri ale timpului şi belşugului din noul an.

    Cu Agheasma Mare se stropesc casele credinciosilor si locuitorii acestora, in Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.

    Daca Agheasma Mica se poate savarsi ori de cate ori credinciosii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiaza o singura data pe an, pe 6 ianuarie, in ziua Botezului Domnului in Iordan.

     Apa, ca element fundamental al creaţiei, fiindcă se foloseşte la spălarea şi curăţirea fizică a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este asociată şi lucrării de curăţire spirituală, de spălare a urmelor lăsate de păcatele şi fărădelegile oamenilor. Apa sfinţită de preot poartă în ea puterea curăţitoare şi sfinţitoare a harului dumnezeiesc. Când face sfinţirea apei preotul se roagă pentru ca: "apa aceasta să se sfinţească cu puterea, cu lucrarea şi cu pogorârea Sfântului Duh, "pentru ca să se pogoare peste ea lucrarea cea curăţitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca să fie tămăduitoare sufletelor şi trupurilor şi izgonitoare a toată puterea cea potrivnică" şi pentru ca prin gustarea şi stropirea cu apa sfinţită să ne trimită Dumnezeu binecuvântarea Sa, care spală întinăciunea patimilor"
      Nu Dumnezeu are nevoie de apă sau de alte elemente materiale pentru a-şi trimite binecuvântarea şi sfinţenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că este trup şi suflet, pentru că are o constituţie psihosomatică cum spunem (psihi = suflet, soma = trup), omul are nevoie de această îngemănare a spiritului cu a materialul, are nevoie de semne materiale care să indice prezenţa şi lucrarea harului dumnezeiesc.

     De aceea Dumnezeu a rânduit ca omul să se împărtăşească de harul şi puterea dumnezeiască, de Dumnezeu Însuşi prin intermediu unor elemente componente ale lumii noastre materiale. Astfel, ne împărtăşim de Trup şi Sângele lui Hristos prin pâine şi vinul euharistic, primi lucrarea harului Duhului Sfânt prin gustarea sau stropirea cu apă sfinţită sau prin untdelemn sfinţit etc.

      Biserica a stabilit ca sfinţirea caselor credincioşilor să se facă prin două rânduieli de slujbă distincte care nu se exclud una pe alta, ci se complectează reciproc. Prima rânduială este stropirea caselor cu agheazmă mare în ajunul Bobotezei. La fel de importantă este cea de a doua rânduială şi anume slujba sfeştaniei sau agheasmei mici care se săvârşeşte la mutarea în casă nouă şi apoi se repetă în fiecare an sau chiar mai des atunci când lucrarea răului se face simţită în vreun fel în casă.

      Prin sfinţirea casei, aşezăm casa sub oblăduirea lui Dumnezeu. Casa nesfinţită ca-şi omul nebotezat , sunt vulnerabili lucrării răului, în casa sfinţită sunt ocrotiţi în faţa tuturor relelor, dacă ei însăşi nu aduc răul în casă prin săvârşirea lui.

     Se stropesc cu aghiasmă toţi membrii familiei, casa, acareturile şi chiar animalele din curte, ca toate să primească binecuvântarea lui Dumnezeu acum, la început de an. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu în inimile şi în casele oamenilor, un semn al acceptării prin credinţă a iubirii şi ocrotirii Părintelui ceresc în viaţa noastră. Vizitarea de către preot a caselor oamenilor este un act liturgic (cultic) şi misionar. Ca trimis al Domnului, el intră în casele tuturor pentru a-i cunoaşte mai bine pe credincioşi, pe fiecare cu problemele sale şi pentru a le transmite mesajul creştin şi acelora care nu vin prea des pe la biserică. Vizita preotului este marcată de multe tradiţii şi obiceiuri populare, pline de semnificaţii spirituale, datini care s-au transmis din generaţie în generaţie. Nu sunt nişte simple obiceiuri, ci sunt adevărate comori de suflet ale acestui neam pentru care credinţa creştină a însemnat mereu legea strămoşească pe care au preţuit-o şi apărat-o.

      Există în tradiţia străveche a Bisericii această practică de a marca un mare praznic creştin prin ziua ajunului. O zi pregătitoare care anunţă marea sărbătoare de a doua zi. Este o zi în care creştinii se pregătesc pentru întâlnirea spirituală cu Dumnezeu în cadrul marilor sărbători creştine. Pentru că viaţa noastră spirituală este marcată de urcuşuri şi coborâşuri, pentru că în zilele obişnuite suntem prea mult acaparaţi de grijile cotidiene, de problemele pământeşti, trecerea de la acestea la înălţimea spirituală a sărbătorii se face treptat, iar ziua de ajun are un rol important în acest sens.