,,Împărtășania este o data pentru totdeauna" Pr. Rafael Noica

Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Sfânta Împărtășanie, despre deasa Împărtășanie. Poate cunoașteți problema de la noi din țară, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de la Recea și Părintele Cleopa Ilie, care au păreri diferite. Ce legătură este între părerile lor?

      Părintele Rafail Noica: Întâi aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie să gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu știu de ce este așa, și las în mâinile Domnului, Care Singur știe să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul Părintelui Cleopa Ilie să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul Părintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!

      Această viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita scandale, ci este o trăire mai adevărată, dacă o trăim în duhul și în adevărul lui Hristos. Deci aș vrea să îndemn pe toți frații și surorile către această trăire, să știți întâi măcar teoretic; dar rugați-vă ca Dumnezeu să dezvăluie, și nouă, și Bisericii întregi, aceasta viziune – că mi-e teamă uneori de acest risc de polarizare. Și acesta este primul lucru.

        Al doilea lucru pe care l-am văzut citind scrierile Părintelui Cleopa (am citit puțin și am auzit puțin din lucrurile nenumărate cu care ne îmbogățește Sfântul Părinte), dar văd că nu este așa de definită poziția lui ca fiind împotriva desei Împărtășanii. Din ce am citit eu, aș spune ca lasă cel puțin ușa deschisă, dar are și o anume poziție, și probabil că poziția aceasta este în legătură cu tipul de suflete pe care Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa.

Iar, între noi, eu zic așa: Domnul să lumineze pe fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Cleopa, apoi la școala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai rar pentru unul, și mai des pentru altul). Iar dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de școlirea în felul Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduință, să lăsăm “uși deschise” și să dăm posibilitatea lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe, fiindcă omul nu este un obiect al producției în masă ca în fabricile moderne.

       Fiecare om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și deci fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice: precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.

        În creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici fulgii de zăpadă, câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendința să gândesc între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la absurd) În Biserica Ortodoxă este oprită împărtășirea mai des de o dată pe zi. În Catolicism pot să facă până la șapte liturghii pe zi, și acel preot să se împărtășească de șapte ori. În Biserica noastră, nu.

         Aș face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu nu există repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată pentru vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat Trupul și Sângele ca să împărtășească pe om, omul se împărtășește o singură dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar rugăciunea întreagă, doar cuvintele “Tatăl nostru,” în deplină conștiință duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.

         Adică, în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii și a materiei – ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui lucru pe care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om nu este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la mântuire. Ce se întâmplă? Ne împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sau am cunoscut doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim, cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim, până când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o acumulare, la tot ce aduce repetiția.

        Și revin la Biserica Ortodoxă, nu mai des decât o data pe zi, și o data numai într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe același altar de două ori în aceeași zi. Ce este acest înțeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o dată, o dată pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfășoară la un infinit matematic. “Vecinicia,” spunea tot Părintele Sofronie cu un zâmbet șiret, “este foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfârșește, nu are desfășurare, este vecinicul prezent.

Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când îl spun, s-a și dus în trecut. În scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere științific am putea zice că prezentul este o ficțiune. Dar noi nu zicem “ficțiune,” fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut și viitor, care tot curge, curge, curge.

       Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înțelege vecinicia printr-o capacitate “filosofică,” la care mă refer eu acuma.

      Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră – numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopți închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieți; iar întreaga viață este chipul veciniciei. Așadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.

     Limitați-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta – “Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”. Și acel astăzi devine un fel de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienței vieții noastre de la naștere până la moarte. Și deci ziua reprezintă în viața pământească a omului un fel de “vecinicie.” Și Biserica spune: E un nonsens să te împărtășești de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insiști niciodată: o data – și pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de “vecinicie” în douăzeci și patru de ore.

     Dar acuma merg mai departe. Dacă “nu mai des de o dată pe zi,” înseamnă că împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți spuneau că creștinii ar vrea să se împărtășească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.

      Împărtășindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, “ziua întreagă, desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că și Mântuitorul a spus: “Rămâneți în Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.

      Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experiența Bisericii este că nu toți au intensitatea și râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; și atuncea a intervenit, prin înțelepciunea, prin înțelepțirea omului dată de către Duhul Sfânt, și practica aceasta a abținerii. De exemplu: “Cu cine ești, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu și gustă și vezi. Iți place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forțează nimica. Și aicea intervine noțiunea adevărat creștină de pedeapsa.

Pedeapsa înseamnă “educare de copii” (pes în grecește înseamnă “copil). Dumnezeu prin pedeapsa ne învață. Cum ne învață? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: “Bine, încearcă, gustă.” L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela? Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem “oprit,” să băgăm de seamă ce zicem, să înțelegem ce zicem prin “rodul oprit.” Pericolul este că nu era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu, ci a zis numai: “Adame..,” și asa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Dacă Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde ești?”, este un fel de a zice: “Te bucuri de asta? Nu ți-am spus Eu ca o să fie moarte dacă o să mănânci din asta? Ți s-au deschis ochii, cum ți-a spus șarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol și să te rușinezi? Te rușinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ți-am dat-o avea vreo rușine în ea? Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce ești acuma?”

    Adam nu a înțeles graiul lui Dumnezeu și a dus păcatul mai departe. În loc să zica “Am greșit, Doamne, într-adevăr nu voiam,” a dat vina pe Dumnezeu. “Păi, femeia pe care Tu mi-ai dat-o.” Și Dumnezeu iarăși l-a lăsat, și S-a întors către femeie: “Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut?” Și Eva răspunde în același duh. Și atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educația: Adam trebuia să guste din moarte și, gustând din moarte și din durerile ei, poate cândva avea să strige: “Miluiește-mă, Dumnezeule, greșit-am, nelegiuit-am înaintea Ta,” cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Și strigătul acesta al Proorocilor, “Pleacă cerurile și Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!” Și “a plecat cerurile,” și S-a pogorât, și a preluat creația Lui, reînnoirea omului. Dar vedeți că Dumnezeu nu oprește, ci lasă, și ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Și asta se întâmplă și cu noi.

    Păgânii, fiind întorși dintr-un întuneric al păgânătății, au simțit harul puterii vieții celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deși el nu era păgân). Ceea ce era lumina în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, făcându-se întuneric, cu aceeași râvnă mergea acest Pavel, “ca un al doilea Ilie,” să distrugă de pe fața pământului “secta asta care îndumnezeiește pe un om oarecare.”

     Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuințată, Hristos Dumnezeu, știind ce era bun în inima lui Pavel, vine și i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbește (fiindcă ce era lumina în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric față de lumina Noului Legământ, față de Lumina lui Hristos); și Pavel se preschimbă, și cu câtă insuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora și II prigonea, și devine marele stâlp al Bisericii, și “Apostolul neamurilor.”

     Cu timpul însă s-a introdus în viața și experiența Bisericii o anume “polaritate” între ce este mântuitor și ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăși cu Hristos. Dar în unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora să nu se împărtășească o vreme, pentru felurite motive. Și aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toți membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca împăratului.

     Da, creștinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toți deveniseră creștini din convingere, nici conștiința lor nu era la înălțimea creștinismului originar. Și totuși, a început o perioada lungă în care Hristos avea să “împărățească cu sfinții Lui,” cel puțin în măsura în care Biserica a împărtășit lumii, prin sfinții ei, viziunea ei dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societății creștine. Creștine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste “valori,” formal acceptate de “toată lumea,” au suferit mult amestec cu ipocriziile și vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înțeleagă mesajul lui Hristos.

     În această “împărăție” a lui Hristos pe pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,” cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,” un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât de cât, să simtă “pe pielea lui” ca este ceva important.

     Căci ce vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu cunoaște “nici gustul harului.” Și atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel mântuitor, mai des.

     Așadar se întamplă că neîmpărtășania poate fi în unele condiții – cum am spus mai sus – mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, și acum ne vedem în aceasta epocă postmodernă. Iar dacă vă gândiți la cuvântul acesta, este un cuvânt vădit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca oarecare. “Modo” pe latină înseamnă “astăzi.” Deci suntem în “post-astăzi,” suntem în ziua de “mâine” deja, și viața tragica pe care, într-un anume sens, am simțit-o mai mult noi, pribegii în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era străin.

     Și acolo, dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, și era simțul morții în noi, și de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca și pentru Israil în pribegiile lor babiloniene. S-au înnoit și ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că acuma vine și aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) și peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului Veac,” New Age, postmodernismul, sau cum vreți să-i spuneți, pe care l-am trăit noi deja în Apus, și se nimicește viața Bisericii, se reintroduce vechiul duh al păgânismului până la capăt.

     În America, de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: asta-i numele lor, și gata, sunt înregistrate în lege, și fac acolo ce fac. Vreau să zic că s-a terminat cu epoca aceea “ușoară;” acum din ce în ce mai mult este cernerea, și tare mi-e teama că o să vedeți și voi, dragi studenți, în zilele acestea… cine știe?

      Deja, spune Preasfințitul, unii oameni – probabil botezați creștini ortodocși – nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic așa, normal pentru zilele noastre. Pregătiți-vă pentru acestea, și pentru mai rău. Cernerea este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Dacă vrei, ești cu Mine; dacă nu, ți-am spus.”

Cuvântul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptățește mai nedreptățească, cel ce spurca mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea și cel sfânt mai sfințească-se” arată că acum e un fel de “a face ce vrei”. Și aicea, iarăși zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naște și conștiința (care a început poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari de împărtășanie mai des. Și îmi închipui că va fi simțită nevoia aceasta din ce în ce mai mult și în România, și în Grecia, și aceasta unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte țări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerție de doua mii de ani de istorie, greu se schimbă lucrurile.

     În Apus, unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei, dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care-l respira.

     Un pastor protestant Elvețian a venit de două ori în vacanță în România, și așa de mult a îndrăgit țara aceasta și Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a botezat ortodox la noi în țară, deși el și soția lui au rămas protestanți – că îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu știu exact, dar cam asta este problema clasica a lor). Și el zicea entuziasmat că în România parcă și natura este altfel simțită, și m-am bucurat să aud asta, că eu știu ca așa este. Asta se exprima în teologie în niște “formule” pe care le învățați. Dar uite că “formula” a izvorât dintr-o experiență trăită concret de cineva care a văzut că natura este sfințită.

      Cum să nu fie sfințită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai puțin de doua mii de ani – nu știu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfințește apa la Bobotează, și se sfințește toată firea cu apă sfințită, și oamenii se împărtășesc, cât de cât. Și sectele care trăiesc aici la noi nici nu-și dau seama cât trăiesc din aer ortodox.

      În Apus, unde acest “aer” nu există, sub presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment, și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui.

       Știu că sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl întrebau oamenii: “Ce sunteți voi, călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.” Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și “simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește decât preotul care slujește).

      Dar am simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des, dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite.

       Acuma nu vorbesc de vrednicie și nevrednicie, fiindcă toți suntem nevrednici; este vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor și ziditor sa se împărtășească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alții este mai ziditor să se abțină, poate ca să întărească lucrarea – simțul pocăinței. Așa cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paștilor – “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;” deci să stârnească un pic de râvnă, de dor, de “dureri mântuitoare.” Dar, până la urmă, îmi închipui că o să rămână nevoi diferite.

        Și, în concluzia acestei teme, aș zice că trebuie să fie așa: duhovnicul să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva. Și, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate și ca loc – cine știe dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta prigonire de la 1700, și pe Bukow, și altele, nu are nevoie de împărtășire mai des. Și cine știe care-i situația în Moldova! De ce Părintele Cleopa este în Moldova și Părintele Ioan este în Ardeal?

       Sunt lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, și să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, și să vedem cum ne rânduiește Dumnezeu mântuirea noastră.

       În rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreția duhovnicilor, și să știm că sunt mai multe căi, și mai multe tipuri de duhovnicie care corespund diferitelor tipuri de oameni, și că noi toți formăm o singură Biserică.

      Sfântul Apostol Pavel spune: “Cel ce mănâncă să nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci și unul și altul mulțumește lui Dumnezeu;” deci amândoi sunt pe calea cea buna.

Acum mi s-a limpezit și un alt gând în legătură cu Sfânta Împărtășanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem “împărtășanie des” decât “împărtășanie deasă.” Pentru că “des” se referă la viața noastră practică, o viață compusă din ciclicități (zile și nopți, toamne și primăveri etc); dar chiar această viață, cândva, se va trăi ca o singură “zi,” o singură clipă (de pildă, la Judecata de Apoi). În schimb împărtășania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin însăși esența ei – o data pentru totdeauna.

       Alt gând pe care l-aș împărtăși fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face parte elementul pe care îl gândim. În cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la însăși întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieții mântuirii în Biserică: rugăciunea, postul, mult-discutata “pregătire,” pocăința, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul Bisericii este. “întreagă-cugetare,” ; “întreagă” – și în sensul de “sănătoasă” (“întreg la minte”), și în sensul de integritate a viziunii. Fără aceasta, riscăm să ne împărțim în diferite tabere, “mâiniștii” sau “picioriștii,” uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici piciorul nu pot fi disprețuite. Riscăm să uitam că ce este important, în final, este că toți să ne întâlnim “la Poarta Raiului,” cum ne zicea Părintele Cleopa.

Rugăciunea Sf. Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu.

Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.

Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.

Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.

Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.

Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.

Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.

Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.

Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.

Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.

Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!

Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!

Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.

Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!

De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine monah?

S-a păstrat obiceiul ca preacuvioşii monahi, care făgăduiesc să trăiască o viaţă virtuoasă, să îşi schimbe numele atunci când intră în monahism. Aceasta se face din două motive foarte însemnate. Primul este lepădarea totală a vieţii precedente şi permanenta amintire a acestei schimbări, şi al doilea, ca să avem drept pildă în viaţa noastră pe Sfântul al cărui nume l-am primit. Schimbarea numelui ne ajută să ne uităm trecutul şi neîncetat ne aminteşte de schimbarea care s-a petrecut cu noi şi de obligaţiile pe care ni le-am asumat şi pe care suntem datori să le împlinim cu multă dragoste şi râvnă.
Numele este atât de strâns legat de persoană, încât nu îl putem separa de aceasta. De aceea şi pomenirea numelui aduce în minte persoana, iar referirea la persoană nu se poate face în afara numelui. Câtă vreme avem vechiul nume există nedezlipită amintirea omului vechi şi, dimpotrivă, atunci când auzim noul nume avem în minte pe omul cel nou. S-a păstrat, aşadar, obiceiul de a se schimba numele pentru puterea morală pe care o are această schimbare. Schimbarea însă îşi pierde puterea atunci când voinţa noastră este trândavă în a săvârşi şi a pune în lucrare făgăduinţele date, pe care i le aminteşte omului noul nume primit. Asta se petrece pentru că omul vechi trăieşte în noi şi îl iubim mai mult pe acesta, de aceea şi suntem nepăsători faţă de aducerile-aminte pe care le primim atunci când suntem strigaţi după noul nume. Nepăsarea aceasta faţă de îndatoririle, pe care li le aduce aminte monahilor numele cel nou, dă mărturie de existenţa unui alt rău, şi anume abaterea de la glasul conştiinţei. Pentru că la fiecare abatere de la îndatoririle noii vieţi, de care aduce aminte noul nume, conştiinţa se ridică şi protestează, dar ea nu este ascultată, pentru că stăpânirea o are omul cel vechi, care dispreţuieşte demnităţile omului nou, ce se exprimă prin glasul conştiinţei. Dispreţuirea aceasta ajunge până într-acolo, încât să dezaprobe glasul conştiinţei, zicându-şi că aceasta pretinde lucruri absurde şi fără sens şi în cele din urmă o obligă la tăcere. Aceasta este împietrirea conştiinţei. Monahul care dispreţuieşte glasul ce-i aminteşte de ţinerea îndatoririlor sale, acela suferă de aceeaşi boala cu oamenii care şi-au împietrit conştiinţa. Şi vai de aceştia! Acesta va fi osândit, pentru că nu a trăit după Dumnezeu şi şi-a pus sinele şi propria-i părere mai presus de cunoaşterea cea primită de la Cuvioşilor Părinţi. Şi pentru că nu a adus jertfa cea bună. Şi fraţii Cain şi Abel au adus jertfe lui Dumnezeu, dar Cain nu a adus bună jertfă lui Dumnezeu şi aceasta nu a fost primită de Dumnezeu. A adus şi Ozia tămâiere lui Dumnezeu în cădelniţă de aur, dar a fost osândit, pentru că nu a adus bună ofrandă. Şi Saul i-a adus lui Dumnezeu jertfe, dar a fost şi el osândit şi respins de Dumnezeu, el şi casa lui, pentru că nu a adus bună jertfă. Aduceau şi iudeii jertfe, dar Dumnezeu nu le primea şi spunea: „le urăşte sufletul Meu”, aşa încât nu este de ajuns, pentru a bineplăcea cineva lui Dumnezeu, să ofere doar jertfe, daruri şi rugăciuni, ci trebuie să aducă o bună jertfă, adică să aibă simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei sale. Dar, pentru a avea întru sine o asemenea simţire, se cere o desăvârşită lepădare de sine şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, smerenie şi neîncetată lucrare duhovnicească. Dacă, aşadar, numai în felul acesta oferim lui Dumnezeu jertfe vrednice, dacă prima şi cea mai mare jertfă este să îi oferim inima noastră, atunci cum vor fi bineprimite de Dumnezeu jertfa şi ofranda noastră, când noi nu suntem în stare să îi aducem jertfă bineplăcută, nici cele oferite nu sunt ofrandă vrednică de Dumnezeu? De aceea să nu ne culcăm pe-o ureche cu rugăciunile şi ofrandele pe care le aducem, dacă mai înainte nu ne-am îngrijit cu multă osteneală să ne facem pe noi înşine credincioşi vrednici şi jertfele noastre să fie bineprimite la Dumnezeu. De aceea se află în mare înşelare oamenii care cred că orice slujbă şi orice jertfă sunt bineprimite la Dumnezeu. Închinare bineplăcută şi jertfă bineprimită la Dumnezeu este „duhul umilit şi inima înfrântă”, iar nu duhul semeţ şi arogant şi inima neînduplecată şi pătimaşă. La acestea, aşadar, ţinteşte schimbarea numelui, potrivit primului motiv. Iar potrivit celui de-al doilea, urmăreşte ca îndatorirea să aibă ca pildă a virtuţii şi a desăvârşirii viaţa şi petrecerea Sfântului al cărui nume îl purtăm, şi în toată viaţa noastră să ne luptăm, ca să devenim desăvârşiţi, urmând pilda acestuia. Pilda de virtute a Sfântului îl întăreşte foarte mult pe cel care se luptă. De la Sfânt învaţă să se smerească, chiar dacă ar proveni dintr-o familie împărătească, învaţă să îndure, chiar dacă suferinţele ar fi de nesuferit, învaţă să iubească şi pe aceia care îl urăsc, învaţă să cinstească şi pe aceia care îl ocărăsc, învaţă să trăiască pentru fraţi şi să moară pentru legea lui Dumnezeu şi a dumnezeieştilor lui porunci, învaţă să iubească locul cel din urmă şi se bucură atunci când nu este băgat în seamă. Şi ce nu învaţă? Dacă aş număra una câte una cele pe care le învăţăm din pilda sfinţilor, nu ne va ajunge nici timpul, nici hârtia ca să le spun pe toate. Sursa: Sfântul Nectarie, «35 de Epistole pastorale », ed. Ypakoí, pp. 87-91.

Tunderea în monahism este o Taină

 

    1. În cadrul discuției noastre despre Sfintele Taine, vă voi vorbi și despre tunderea în monahism. Este călugăria o Taină? Firește că este Taină! După cum Biserica oficiază pentru un tânăr și o tânără care vor să întemeieze o familie Taina Cununiei, tot astfel pentru un tânăr sau o tănără care vor să se afierosească lui Dumnezeu și să trăiască în feciorie, Biserica oficiază o altă Taină: tunderea în Monahism! Este frumoasă, nespus de frumoasă este slujba acestei Taine. Vă îndemn să mergeți ori de câte ori auziți că urmează a fi săvârșită la vreo Mănăstire o tundere în monahism, ca să vă minunați nu doar de ceea ce veți auzi, ci și de ceea ce veți vedea!

     2. În principiu, tunderea în monahism este un al doilea Botez. Toți care ne aflăm aici am fost botezați și am dat făgăduință în fața lui Dumnezeu că vom fi robii Lui. Am spus: „mă lepăd de satana” și „mă unesc cu Hristos”, ne-am afierosit lui Dumnezeu prin întreita tundere a părului nostru, iată deci, vorbim de „tundere”! Dar toate acestea le-am uitat. Într-adevăr, prin Botez ne-am legat că vom fi ai lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe care l-am rostit atunci, prin gura nașului nostru, „mă lepăd” l-am izgonit pe satana din viața noastră, după ce l-am și scuipat tot atunci, așa încât nu mai avem nici o legătură cu el. Iarăși, prin acel „mă unesc” spus la Botez, am iscălit un zapis sfânt, încheiat în fața îngerilor și a oamenilor, că vom fi deplin ai lui Dumnezeu. Așadar, acel cuvânt spus de Domnul „oricine voiește să vină după Mine” pe noi nu ne mai privește, fiind pentru cei care nu au primit Botezul. Pentru noi se potrivește acel „vorbește, Doamne că robul Tău ascultă”. Este un lucru însemnat, frații mei, faptul că suntem botezați și că am devenit creștini. Este rău, însă, că în viața noastră uităm de juruințele cele sfinte ale Botezului și astfel pierdem Harul acestei Sfinte Taine.
      Sunt, însă, suflete alese, bărbați și femei, tineri și tinere, care vor să reînnoiască făgăduințele date la Sfântul Botez, să rostească din nou, de această dată cu înțelegere, că se leapădă de lucrurile satanei și că se dau pe ei înșiși întru totul lui Dumnezeu, primind iarăși întreita tundere de care au avut parte la Botez. Vorbim de această dată de tunderea în monahism.                  În primul rând, tunderea părului capului simbolizează un prinos adus Domnului din cele de căpetenie ale trupului nostru, dar în al doilea rând, într-un plan mai adânc, înlăturarea gândurilor rele și afierosirea minții noastre lui Dumnezeu.

      3. Așadar, tunderea în monahism reprezintă, în primul rând, reînnoirea făgăduințelor date la Botez. Dar nu este numai aceasta. Vă voi spune acum că tunderea în monahism este nuntă. Sufletul Monahului sau al Monahiei se logodește cu Hristos, iar îngerii ce stau de față la săvârșirea tainei, devin martorii acestei nunți sfinte, ce nu cunoaște despărțire. În slujba Tainei Sfintei Cununii, Preotul citește o rugăciune care Îl numește pe Dumnezeu „sfințitorul nunții celei tainice și preacurate și legiuitorul nunții celei trupești”. Nunta „trupească”, legiuită de Dumnezeu, știm care este. Este nunta părinților noștri, prin care ne-am născut și noi. Dar care este cealaltă nuntă, „tainică și preacurată” pe care o sfințește Dumnezeu, după cum spune rugăciunea de mai sus? Este nunta Monahilor cu Dumnezeu, este tunderea monahicească. Frumoasă și nespus de dulce este această nuntă a sufletului cu Hristos. Monahia știe că Mirele ei Hristos, nu o va lovi și nu Se va despărți niciodată de ea! Din contră, Mirele Hristos a fost biciuit și S-a răstignit pentru Mireasa Sa și îi gătește palat în ceruri, în Impărăția Sa cerească! La tunderea în monahism este vorba de o dragoste dumnezeiască ce topește. „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste”!

     4. Vă mărturisesc că această nuntă, „tainică și preacurată” nu este proprie stării firești a omului. Firescul omului, în urma căderii, este ca femeia să se mărite, iar bărbatul să se însoare. Fecioria nu este o stare firească, ci mai presus de fire. Întreb, însă: „Cum reușesc Monahul și Monahia, care sunt purtători de trup, să treacă dincolo de cele firești și să trăiască cele mai presus de fire?” Este foarte simplu: se împărtășesc de cele mai presus de fire deoarece se află într-o neîncetată părtășie cu Dumnezeu Cel mai presus de fire! Unde vedem biruită firea, să cunoaștem că acolo este prezent Dumnezeu Cel mai presus de fire, spune Sfântul Ioan Scărarul! Monahii și Monahiile au propria lor lume. Trăiesc neîncetat acel îndemn, „sus să avem inimile”! Noi numim „tyflopáni” pânza cu care este legat cineva la ochi (gr. tyflós, orb și paní, pânză). O astfel de „pânză” este pentru monahi mărturia ruperii lor de lume: mandila purtată de Monahii, respectiv culionul și camilafca pe care o poartă Monahii și Ieromonahii. De aceea, iubiți creștini, să aveți grijă, mare grijă, când vă întâlniți cu Monahi și Monahii. Să fiți cu atenție la vorbele pe care le rostiți. Discuțiile voastre cu aceștia să nu fie despre lucruri lumești, ci despre cele dumnezeiești. Deoarece, dacă le vorbiți de lucruri lumești, îi scoateți „din lumea lor”, după cum obișnuim să spunem. Prin aceasta le aduceți vătămare, care se va întoarce împotriva voastră. Dacă Monahul întrerupe comuniunea cu Hristos, care trebuie să fie una neîncetată, și discută și se preocupă de cele lumești, atunci, îi veți spune să se roage pentru problemele voastre de familie, dar rugăciunea sa va fi fără putere și Dumnezeu nu o va auzi. Când mergeți la Mănăstiri, să vorbiți cu Monahii sau cu Monahiile ca și cum ați face și voi înșivă parte din același cin. Astfel, veți primi Harul lui Dumnezeu și al Maicii Domnului prin pelerinajul vostru la o Mănăstire.

      5. Încheind, vreau să vă spun ceea ce este cel mai important: Dacă vă va spune copilul vostru, băiat sau fată: „mamă, tată, eu vreau să-mi afierosesc viața lui Dumnezeu și să merg la Mănăstire”, să nu îl împiedicați și să nu vă împotriviți doririi pe care a sădit-o în el Dumnezeu. Veți face cel mai mare păcat, dacă îl împiedicați de la aceasta, păcat mai mare și decât cel de a dărâma o Biserică. Și vă spun de ce: Dacă dărâmați o Biserică, adunăm bani și o construim la loc. Dacă, însă, îl împiedicați pe copilul vostru de a-și urma chemarea sfântă a sufletului său, atunci, acest rău nu se mai poate îndrepta. Este mare cinste și mare binecuvântare pentru o familie de a dărui un copil lui Dumnezeu, pentru a deveni Monah sau Monahie. Sursa: Publicația «Aplí Katíhisi», Ed. Sf. Mitropolie de Górtyna și Megalópolis

Te-ai dus Parinte printre sfinti ....

 

La slujbă n-ai venit, părinte,
În sfânt altar n-ai mai intrat,
S-aprinzi lumina în cuvinte
Şi să ne aperi de păcat.

În zvon de clopote şi toacă
Călugări noaptea te-au adus
Biserica e mai săracă
Căci te-a chemat la El Iisus.

Tu pleci biruitor din lume,
Ai dus povară mult prea grea
Ţi-ai dăruit viaţa anume
Şi n-ai cerut să ţi se dea.

La seceriş tu ai fost lanul,
Osânda s-o priveşti în faţă,
Iar celor ce căutau limanul
Le-ai fost iertare şi povaţă.

Ne laşi, fiindcă sunat-a ceasul,
Cu grijile noastre mărunte,
Tăcut îţi este bun rămasul
Şi urci, rugându-te, alt munte.

Blândeţea ta de serafim
Ne cheamă să-ţi veghem mormântul,
Iar lacrima o moştenim
S-avem cu ce spăla pământul.”

              de Casian Balabasciuc

 

Te-ai dus Parinte printre sfinti

La Ierusalimul cel de Sus

Unde nu este intristare

Si unde-I pacea lui IISUS


Acolo tu te rogi cu lacrimi
Pentru cei ramasi in urma
Nu este alinare sfanta
Decat mormantul tau in RUGA

Parinte drag ce ne-ai fost noua
Un dar nepretuit de multi
Acum te plangem prea tarziu
In linistea cea dintre munti

Acolo cand vei fi cu Domnul,
Sa nu uiti de ai tai ucenici
Care veneau la tine SFINTE,
Cu lacrimi multe si fierbinti

Si cand va fi la Judecata
Si sa fim pusi intr-o balanta
Sa fii Parinte langa noi
Sa ne-agatam de-o speranta

Sa fim cu tine langa ingeri
Sa te privim in slava ta
Cea casigata cu mult umblet
Pentru pamant si tara ta
 

Nu ne-ai lasat in veacul asta
Si te-ai rugat pentru noi toti
Te rog parinte sfinte astazi
Sa nu ne uiti si s a te rogi!