E cu neputinta sa nu prinzi drag de ea. Energica si fara sfieli inchipuite, nu sta o clipa. Mereu isi gaseste ceva de facut. Toata ziua grijeste de slujba, de flori si de oameni. Nu osebeste taranul de cel avut, imbracat in haine scumpe, iar pe cei care ii trec pragul ii intampina la fel - crestineste, cu dragoste si intelegere pentru necazul fiecaruia. Vorbind intruna, da pilda si sfat de viata, trimite la vietile sfintilor si la Evanghelie ("Fa toate acestea si vei fi viu"), ca intr-un tarziu sa te insoteasca la muzeul manastirii si la trapeza, in gradina florilor de toamna sau arhondaric, oprindu-se in dreptul fiecarui lucrusor, cu o privire duios pierduta, de om indragostit. Se vede ca manastirea e construita cu mainile ei. Se simte ca-i pasa. Nimic din ale Bicului nu-i este strain. Cunoaste orice caramida si chenar de fereastra, cunoaste chiar padurea din care a fost adus lemnul treptilor, al iconostasului si al usilor imparatesti.
Maica are numai amintiri frumoase si abia pomeneste de greutati si necazuri, de saracia crancena a primilor ani. Plecata din Prislopul parintelui Arsenie Boca, din randuiala si tihna unei manastiri bogate, maica s-a trezit intr-o magazie cu acoperisul spart, fara apa sau curent electric, inconjurata de niste copii amarati si speriati, care nevazand in viata lor un calugar, se apropiau pe furis de ea, ca sa-i atinga straiele monahale si sa se convinga ca nu e o aratare parelnica. Nimeni nu voia sa o ajute. Nimeni nu parea sa observe stramtoarea in care traia, pana intr-o zi cand cea mai saraca femeie din sat a imbiat-o sa guste din laptele abia muls in caldare si atunci maica i-a zambit amar, spunandu-i: "Nu iau, nana, nu te osteni degeaba, ca nu am cu ce sa-l beau. Acasa nu am ulcica si nici castron. Nu am nimic, decat un aragaz fara butelie si straiele de pe mine, incat ma gandesc sa plec cat mai curand". A fost momentul in care oamenii parca s-au desteptat. Ochii li s-au deschis si au inteles, in sfarsit, cat de mult gresisera in fata lui Dumnezeu. Impresionati de intamplare, dar si speriati ca manastirea nu va mai fi ridicata in satul lor, au inceput sa-i aduca de toate maicutei, sa ofere loc de constructie, mana de lucru si bani, rugand-o sa mai ramana, sa aiba cine sa se roage pentru ei.
Maica stareta refuza vorbele plangacioase, nu pomeneste de zidurile nepictate ale paraclisului, de nevoile obstii si de datoria celor 5 miliarde pe care trebuie sa le plateasca urgent zidarilor. Pentru ea, viata trecuta sau prezenta e o succesiune de intamplari uimitoare, de semne si indemnuri venite de la Dumnezeu. In timp ce ne preumblam imprejurul bisericutei de lemn, isi aminteste si se minuneaza. Parca nici ei nu-i vine sa creada. Fiecare amanunt vizual poarta cu sine o poveste, o zi si un nume - Gheorghe, care a adus primii bulbi si rasaduri de flori in chiar ziua Bunei Vestiri; Ilie, care parca ii stia nevoia si o astepta in coltul magazinului din Simleu, cu un morman de lucruri pentru bucatarie, imbiind-o sa ia tot ce are trebuinta pentru obste; Emilian, care i-a batut la usa, aducandu-i darul de mare pret al unei icoane facatoare de minuni, dupa ce visase de cu noapte dealurile Bicului si Maica Domnului pe inaltimea unui nor.
Suntem departe de clipa mistica a inceputului, de ziua cand, ajunsa la marginea padurii de stejari, maica a avut o rapire - un zbor planat asupra lumii, tot mai aproape si mai grabit spre chemarea vecerniei de la Prislop, in timp ce Sfanta Fecioara o intarea aievea cu vorbele ei calde si blande: "Toti cei ce rabda, toti cei ce se jertfesc nu vor ramane neajutati si neascultati vreodata". Cand a deschis ochii, un stol de berze tocmai cobora pe tapsanul golas al Bicului, parand a spune si arata ceva. De trei ori s-au inaltat la cer si au coborat ca un nor compact de aripi albe, pana ce maica a inteles ca acolo e locul manastirii, temelia chiliilor si a viitoarei bisericute de lemn. Semne noi au intarit-o in convingerea ei. Dupa ce a marcat locul cu doua bete in chip de cruce, a doua zi a gasit acolo multime de lumanari aprinse. Oamenii din sat simtisera ce simtise ea; si ei vazusera "semnul". Fara semn si porunca anume de la Dumnezeu, nimic nu se ridica si nu ramane in picioare. O manastire e dincolo de ziduri si mortar. E ca un poem, inaltat doar pe emotie si traire, pe adancimi de intelepciune, pe care maica nu oboseste sa o repete celor mai tineri si fara rabdare: "Ca sa construiesti ceva, pune suflet. Zideste-te cu totul in tencuiala, in caramida si balast. Nu fi zgarcit in dragoste. Caldura inimii e piatra de inceput a Vesniciei".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu