,,Cărările Mântuirii"
marți, 17 decembrie 2013
Poezii Cătălin Dumitrean: POEMELE DE LUNI....
Poezii Cătălin Dumitrean: POEMELE DE LUNI....: DE CRĂCIUN De Crăciun o să mergem pe deal, Într-o noaptea cu stele și îngeri, De Crăciun vom cânta de Ardeal, Ca de raiul și v...
sâmbătă, 10 august 2013
Pericolul sectar pentru copiii nostrii.
Cândva copiii învăţau la şcoală Ceaslovul şi Psaltirea.
Când învăţau literele din alfabet, ei buchiseau primele cuvinte citind din
aceste cărţi sfinte.
Astfel, din fragedă
copilărie ei aveau un înţeles cuminte, decent, moral, şi chiar sfânt asupra
vieţii… Boierii îşi dădeau copiii în seama unor dascăli care-i învăţau în
primul rând tainele credinţei ortodoxe. Mulţi fii şi fiice de domnitori s-au
şcolit chiar prin mănăstiri în rugăciune şi în asceză. Iată de ce avem un
trecut demn şi eroic – pentru că strămoşii noştri au trăit în credinţă şi în
evlavie, respectând, totodată, şi tradiţia, şi datinile poporului nostru
ortodox.
Dar astăzi statul
şi societatea-însăşi se separă tot mai mult de Biserică, rezultând din asta
secularizarea tot mai mare şi chiar păgânizarea lumii creştine. În timp ce credinţa străbună este neglijată, iar Biserica
– alungată din societate, se înmulţesc ca ciupercile după ploaie casele
sectare, semănând neghina învăţăturilor lor greşite în rândul creştinilor. Mai
mult decât atât, statul scoate legi care pune credinţele greşite ale sectarilor
la un nivel cu Ortodoxia, pentru a nu-i discrimina pe sectari. Ce va rezulta
din asta?
În
baza prevederii articolului 32. alineatul (7)a Legii Nr. 125 din
11.05.2007 privind libertatea de conștiință, de gîndire și de religie, învățămîntul
moral-religios în școlile de stat de toate gradele a căpătat o bază legală și
poate fi predat în mod opțional sau facultativ. Aceiași lege în articolul 15
alin.(1) prevede că toate cultele religioase sînt pe același picior de
egalitate și discriminarea unui sau altui cult religios se pedepsește conform
legislației în vigoare. Ce înseamnă asta: asta înseamnă că orice cult religios
poate pretinde la predarea cursului moral-religios în orice școală de stat,
bazîndu-se pe convingerile și învățăturile dogmatice ale cultului în cauză.
Noi, însă, știm că adevărul divin și puterea mîntuitoare o are doar religia creștin-ortodoxă.
Apare întrebarea: ce vor învăța copiii noștri în caz că la școli predă un
sectar disciplina moral-spirituală, iar părinții acestor copii singuri nu sunt
întăriți în informație catehumenică privitoare la credința creștin-ortodoxă? E
lesne de înţeles gravitatea și pericolul acestor învățături pentru copiii
vulnerabili, care, neavând o educaţie ortodoxă din familie, nu vor putea
deosebi adevărul de minciună și binele de rău (în ceea ce priveşte învăţătura
credinţei sectare de la orele de religie). În asemenea cazuri, se va folosi dreptul
copiilor de a fi exceptați de la orele de religie în baza cererii părinților.
Faptul că un sectar ar putea avea dreptul de a preda la copiii ortodocşi
religia este inspăimîntător, deoarece ține de posibilitatea mîntuirii
sufletești.
Potrivit LEGII
INVĂȚĂMÎNTULUI Nr.547 din 21.07.1995 și anume artic.54
alin(2): formarea cadrelor didactice se realizează … după planuri de
învăţămînt care cuprind discipline de pregătire teoretică şi practică în
domeniile pedagogiei, psihologiei şi metodicii de specialitate. Iar „Academia
de Teologie Ortodoxă din Moldova”nu
are licență de pedagogie, în comparație cu, de exemplu, Colegiul Pedagocic
Teologic Baptist din mun. Chișinău, str. A. Hajdeu 94. Reieşind din cele expuse
mai sus, vedem că absolvenții Colegiului respectiv nu au nici un impediment
legal de a deveni profesori de religie, pe cînd absolvenții Academiei Teologice
Ortodoxe din Moldova
nu se încadrează în cerințele formării ca pedagog, expuse în artic 54 alin (2).
Făcînd o comparație
chiar cu vecinii noștri de peste Prut, din România, vedem că ei în cadrul
facultăților de Teologie Ortodoxă au și un profil aparte și anume ”Teologie
Didactică”, ce pregătește cadre didactice pentru învățămîntul primar, gimnazial
și liceal la disciplina Religie Ortodoxă . Și toți absolvenții facultățiilor de
Teologie Ortodoxă primesc diplomă de ”Teologie Pedagogie…” ce le oferă în
mod nestînjenit posibilitatea să se angajeze într-o instituție preuniversitară.
Și iarăși apare întrebarea: De ce atunci Academia de Teologie Ortodoxă din Moldova nu cere
licență de pedagogie, pentru ca și absolvenții ei să fie pe aceiași poziție de
egalitate privind predarea religiei?
Totuși,
ca soluție preventivă, pentru absolvenții Academiei Teologice din Chişinău este
dreptul la perfecționare si pregătire de specialitate, metodică și
psihopedagogică sau de recalificare profesională în vederea obținerii de grade
și categorii de calificare, drept prevăzut în art 54 alin (4) al LEGII
INVĂȚĂMÎNTULUI Nr.547 din 21.07.1995 – deci, cu alte cuvinte, se pot face
cursuri de pedagogie, stagii și programe de specializare, etc.
Chemăm toți Preoții spre luare aminte, ca să nu ne trezim intr-o bună zi cu copiii in mîinile sectanților!!!
vineri, 26 iulie 2013
,,Împărtășania este o data pentru totdeauna" Pr. Rafael Noica
Întrebare: Vă rugăm să ne vorbiți puțin despre Sfânta
Împărtășanie, despre deasa Împărtășanie. Poate cunoașteți problema de la noi
din țară, referitor la cei doi mari duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Ioan de
la Recea și Părintele Cleopa Ilie, care au păreri diferite. Ce legătură este
între părerile lor?
Părintele Rafail Noica: Întâi
aș vrea să îndemn pe toți frații să nu împărțim Biserica, să nu se “polarizeze” Biserica. Nu trebuie să
gândim ca doi poli. Eu aș zice că cel mai drept ar fi să gândim ca școli
diferite, pentru nevoi diferite. Eu nu știu de ce este așa, și las în mâinile
Domnului, Care Singur știe să mântuiască pe om; dar s-ar putea ca în jurul
Părintelui Cleopa Ilie să se mântuiască un anumit fel de om, iar în jurul
Părintelui Ioan de la Recea, un alt fel de om – într-adevăr, nevoi diferite!
Această
viziune a întregimii Bisericii nu este numai un arbitrarism pentru a evita
scandale, ci este o trăire mai adevărată, dacă o trăim în duhul și în adevărul
lui Hristos. Deci aș vrea să îndemn pe toți frații și surorile către această
trăire, să știți întâi măcar teoretic; dar rugați-vă ca Dumnezeu să dezvăluie,
și nouă, și Bisericii întregi, aceasta viziune – că mi-e teamă uneori de acest
risc de polarizare. Și acesta este primul lucru.
Al doilea lucru pe care l-am văzut citind
scrierile Părintelui Cleopa (am citit puțin și am auzit puțin din lucrurile
nenumărate cu care ne îmbogățește Sfântul Părinte), dar văd că nu este așa de
definită poziția lui ca fiind împotriva desei Împărtășanii. Din ce am citit eu,
aș spune ca lasă cel puțin ușa deschisă, dar are și o anume poziție, și
probabil că poziția aceasta este în legătură cu tipul de suflete pe care
Dumnezeu vrea să le trimită la Părintele Cleopa.
Iar, între noi, eu zic așa: Domnul să lumineze pe
fiecare – dacă sufletul meu are nevoie de școala Părintelui Cleopa, apoi la
școala Părintelui Cleopa să mă mântuiască Dumnezeu (nu zic neapărat că trebuie
să ne ducem la acest Părinte; dar oricare Părinte o să dea blagoslovenie, mai
rar pentru unul, și mai des pentru altul). Iar dacă sufletul meu are nevoie de
școala Părintelui Ioan de la Recea, apoi să am parte de școlirea în felul
Părintelui Ioan. Deci trebuie să avem îngăduință, să lăsăm “uși deschise” și să dăm posibilitatea
lui Dumnezeu să ne mântuiască pe fiecare cum știe, fiindcă omul nu este un
obiect al producției în masă ca în fabricile moderne.
Fiecare
om este o altă mântuire, fiecare suflet este un alt aspect al chipului lui
Dumnezeu, care nu a mai fost niciodată în istorie și în toată creația, și
niciodată nu va mai fi. Și asta are de-a face cu măreția fiecărui om. Și deci
fiecare este o cu totul altă cale decât oricare alt om, dintru neființă întru
ființă. Se aseamănă căile, uneori sunt aproape paralele, dar niciodată identice:
precum razele unui cerc, cum descrie Avva Dorothei al Gazei.
În
creația lui Dumnezeu nu există repetiție; se pare ca nici fulgii de zăpadă,
câte miliarde de miliarde ar fi, nu sunt doi la fel: cu cât mai mult fiecare om
are felul lui! Acuma, ce se întâmplă? (Eu totdeauna am avut tendința să gândesc
între două extreme, să duc gândirea până la capăt, ba chiar adesea până la
absurd) În Biserica Ortodoxă este oprită împărtășirea mai des de o dată pe zi.
În Catolicism pot să facă până la șapte liturghii pe zi, și acel preot să se
împărtășească de șapte ori. În Biserica noastră, nu.
Aș
face un pas mai înapoi, în începuturile facerilor lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu
nu există repetiție, dar în nici un fel și nicăieri. Dumnezeu face o dată
pentru vecinicie, și cuvântul lui Dumnezeu nu se repetă. Dacă Hristos Și-a dat
Trupul și Sângele ca să împărtășească pe om, omul se împărtășește o singură
dată în toata vecinicia și e destul. Părintele Sofronie mergea mult mai
departe; spunea că și orice rugăciune, dacă o spunem o dată, și nici măcar
rugăciunea întreagă, doar cuvintele “Tatăl nostru,” în deplină conștiință
duhovniceasca, suntem mântuiți pentru vecinicie.
Adică,
în gândirea lui Dumnezeu, în facerea lui Dumnezeu, mântuirea s-a făcut. Dar ce
se întâmplă: Noi care trăim în timpul acesta al spiralei, al repetiției, al
renașterii, ș.a.m.d. – cicluri, ciclicitatea aceasta a vremii și a materiei –
ne trebuie ceva din timpul acesta pentru ca să ajungem la desăvârșirea oricărui
lucru pe care vrem să-l desăvârșim. Nimica nu se întâmplă ca pentru Dumnezeu: “Să fie!” – și iată a fost. Pentru om nu
este așa, el trebuie să muncească pentru aceasta cu sudoarea frunții. Așa și la
mântuire. Ce se întâmplă? Ne împărtășim; dar am cunoscut oare harul, în întregimea
lui, fiindcă ne-am împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Sau am cunoscut
doar o pregustare (sau nimic – Doamne ferește! -cum de multe ori ne împărtășim,
cum spunem în Rugăciune, “nedeslușind
Trupul și Sângele Tău”). Și atunci ce facem? Păi revenim, și revenim, până
când repetiția – nu pentru Dumnezeu, ci pentru mine – ajunge la un obicei, la o
acumulare, la tot ce aduce repetiția.
Și
revin la Biserica Ortodoxă, nu mai des decât o data pe zi, și o data numai
într-un anume loc. De exemplu, nu se poate sluji Liturghia pe același altar de
două ori în aceeași zi. Ce este acest înțeles al zilei? Pentru Dumnezeu este o
dată, o dată pentru vecinicie. Vecinicia ce este? Nu este un “timp” care se desfășoară la un infinit
matematic. “Vecinicia,” spunea tot
Părintele Sofronie cu un zâmbet șiret, “este
foarte scurta, este numai o clipa”, doar o clipa care nu sfârșește, nu are
desfășurare, este vecinicul prezent.
Ce este prezentul pentru noi? Am zis prezent, dar
acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor;
când îl spun, s-a și dus în trecut. În scurgerea aceasta a timpului nu există
prezent. Din punct de vedere științific am putea zice că prezentul este o
ficțiune. Dar noi nu zicem “ficțiune,”
fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar
prezentul este un fel de limită între trecut și viitor, care tot curge, curge,
curge.
Vecinicia este învecinicirea acestei
limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul
veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun
caz, putem înțelege vecinicia printr-o capacitate “filosofică,” la care mă refer eu acuma.
Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă,
dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră –
numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne
oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopți închipuie moartea; iar
ziua ce se încheie cu noaptea – chipul întregii vieți; iar întreaga viață este
chipul veciniciei. Așadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul “zilei celei neinserate”.
Limitați-vă
gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta – “Astăzi de veți auzi glasul Domnului…”. Și acel astăzi devine un fel
de vecinicie; nașterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică
experienței vieții noastre de la naștere până la moarte. Și deci ziua
reprezintă în viața pământească a omului un fel de “vecinicie.” Și Biserica
spune: E un nonsens să te împărtășești de doua ori cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu nu
ai nevoie să insiști niciodată: o data – și pe veci! Dar care veci? Ei uite,
trăim un fel de “vecinicie” în
douăzeci și patru de ore.
Dar acuma
merg mai departe. Dacă “nu mai des de o
dată pe zi,” înseamnă că împărtășania se poate primi în fiecare zi. Și
Sfântul Vasile, dar și alți mulți sfinți spuneau că creștinii ar vrea să se
împărtășească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare “vecinicie” s-o sfințim cu Dumnezeu.
Împărtășindu-ne
cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce
cerem în Liturghie, “ziua întreagă,
desăvârșită, sfântă, fără de păcat.” Fără Dumnezeu nimic nu se poate face;
că și Mântuitorul a spus: “Rămâneți în
Mine, ca altoiul în viță, că fără de Mine nu puteți face nimic” – ca și cum
ai tăia o cracă dintr-un trunchi, și se veștejește. Și aș zice că, într-o anume
măsură, o zi fără împărtășanie este o zi în care ne vestejim duhovnicește.
Dar
povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experiența Bisericii este că nu toți au
intensitatea și râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; și atuncea a
intervenit, prin înțelepciunea, prin înțelepțirea omului dată de către Duhul
Sfânt, și practica aceasta a abținerii. De exemplu: “Cu cine ești, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu,
atunci rămâi fără Dumnezeu și gustă și vezi. Iți place? Vrei asta? Că Dumnezeu
nu forțează nimica. Și aicea intervine noțiunea adevărat creștină de pedeapsa.
Pedeapsa
înseamnă “educare de copii” (pes în grecește înseamnă “copil). Dumnezeu prin
pedeapsa ne învață. Cum ne învață? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu
nu ne trage către El, ci zice: “Bine, încearcă, gustă.” L-a
oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela? Fructul nu a fost oprit.
Noi când zicem “oprit,” să băgăm de seamă ce zicem, să înțelegem ce zicem prin
“rodul oprit.” Pericolul este că nu
era “oprit,” nu l-a oprit Dumnezeu,
ci a zis numai: “Adame..,” și asa mai
departe. Acuma, vrei sau nu vrei? Dacă Adam “nu a vrut,” Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în
cuvintele lui Dumnezeu, “Adame, unde
ești?”, este un fel de a zice: “Te
bucuri de asta? Nu ți-am spus Eu ca o să fie moarte dacă o să mănânci din asta?
Ți s-au deschis ochii, cum ți-a spus șarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te
vezi gol și să te rușinezi? Te rușinai tu înainte să mănânci din rodul acesta?
Goliciunea pe care Eu ți-am dat-o avea vreo rușine în ea? Nu te acoperea harul
cu lumina lui? Te bucuri de ce ești acuma?”
Adam nu a
înțeles graiul lui Dumnezeu și a dus păcatul mai departe. În loc să zica “Am greșit, Doamne, într-adevăr nu voiam,”
a dat vina pe Dumnezeu. “Păi, femeia pe
care Tu mi-ai dat-o.” Și Dumnezeu iarăși l-a lăsat, și S-a întors către
femeie: “Hai să-mi iau răspunderea asupra
Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu. Bun, îmi iau
răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut?” Și Eva răspunde în același
duh. Și atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educația: Adam trebuia să guste din
moarte și, gustând din moarte și din durerile ei, poate cândva avea să strige:
“Miluiește-mă, Dumnezeule, greșit-am,
nelegiuit-am înaintea Ta,” cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Și
strigătul acesta al Proorocilor, “Pleacă
cerurile și Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!” Și “a plecat cerurile,” și S-a pogorât, și a
preluat creația Lui, reînnoirea omului. Dar vedeți că Dumnezeu nu oprește, ci
lasă, și ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Și asta se întâmplă și cu noi.
Păgânii,
fiind întorși dintr-un întuneric al păgânătății, au simțit harul puterii vieții
celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos,
oarecum ca Sfântul Pavel (deși el nu era păgân). Ceea ce era lumina în Vechiul
Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care
marele Ilie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, făcându-se întuneric, cu
aceeași râvnă mergea acest Pavel, “ca un
al doilea Ilie,” să distrugă de pe fața pământului “secta asta care îndumnezeiește pe un om oarecare.”
Deci
pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuințată, Hristos
Dumnezeu, știind ce era bun în inima lui Pavel, vine și i se arată în Lumină.
După Lumina aceasta, Pavel orbește (fiindcă ce era lumina în Vechiul Legământ
rămâne ca întuneric față de lumina Noului Legământ, față de Lumina lui
Hristos); și Pavel se preschimbă, și cu câtă insuflare poate să vorbească el
despre Cel pe care odinioară îl omora și II prigonea, și devine marele stâlp al
Bisericii, și “Apostolul neamurilor.”
Cu timpul
însă s-a introdus în viața și experiența Bisericii o anume “polaritate” între ce este mântuitor și
ce este ziditor – un paradox! Mântuitor este a se împărtăși cu Hristos. Dar în
unele cazuri se arata a fi mai ziditor unora să nu se împărtășească o vreme,
pentru felurite motive. Și aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel
Mare, când toți membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca
împăratului.
Da,
creștinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toți deveniseră
creștini din convingere, nici conștiința lor nu era la înălțimea creștinismului
originar. Și totuși, a început o perioada lungă în care Hristos avea să “împărățească cu sfinții Lui,” cel puțin
în măsura în care Biserica a împărtășit lumii, prin sfinții ei, viziunea ei
dogmatica, teologia ei, canoanele, ca un fel de norma etica a societății
creștine. Creștine – dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste
“valori,” formal acceptate de “toată lumea,” au suferit mult amestec cu
ipocriziile și vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit
pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii
ca să înțeleagă mesajul lui Hristos.
În
această “împărăție” a lui Hristos pe
pământ cu sfinții Lui, care au dat canoanele și normele, felul de a fi, etosul
și etica morală, omul nu a știut să trăiască niciodată lucrul acesta, așa cum
Adam nu a știut să trăiască în Rai; și, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul
s-a înstrăinat, “i s-a urât cu binele,”
cum zicem noi. Totul era așa ușor, biserici la doi pași una de alta, preoți
câți vrei, cu duiumul, te puteai împărtăși orișiunde, orișicând și în fiecare
zi: Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie așa, fiindcă omul nu a știut să-și
trăiască Raiul, și atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puțin
împărtășania, de a introduce un “pelerinaj,”
un post, și asta ca omul să vină la împărtășanie cu o conștiință ascuțită cât
de cât, să simtă “pe pielea lui” ca
este ceva important.
Căci ce
vedem noi? Pai pe popa, care are o linguriță cu o bucățică de pâine și un pic
de vin. Cum zicea un preot care întreba pe parohieni; “Știți cu ce vă împărtășiți? Știți ce este împărtășania?” “Apăi cuminecatură, Dom’ Părinte.” “Și cuminecatura ce este?” “Apăi împărtășanie, Dom’ Părinte.” Și nu
o mai scotea la capăt. Și așa, am ajuns într-o situație în care omul nu mai are
nici o noțiune despre cele sfinte; nici că un păcat este un păcat, și nu
cunoaște “nici gustul harului.” Și
atunci de unde să începi? Păi începi punând câteva stavile, înfricoșând puțin
pe om, și aici trebuie multă băgare de seamă, ce fel de înfricoșare, nu ca să-l
alungi pe om de la Biserică, dar ca să-i trezești o oarecare conștiință, să-l
încreștinezi puțin câte puțin și să-l aduci la împărtășanie, la lucrul cel
mântuitor, mai des.
Așadar se
întamplă că neîmpărtășania poate fi în unele condiții – cum am spus mai sus –
mai ziditoare. Acuma, acele vremuri au trecut, modernismul a ucis Biserica, și
acum ne vedem în aceasta epocă postmodernă. Iar dacă vă gândiți la cuvântul
acesta, este un cuvânt vădit eshatologic; pentru ca modernul nu are o epoca
oarecare. “Modo” pe latină înseamnă “astăzi.” Deci suntem în “post-astăzi,”
suntem în ziua de “mâine” deja, și
viața tragica pe care, într-un anume sens, am simțit-o mai mult noi, pribegii
în străinătate, în sensul că, acolo, nu mai aveam biserici ortodoxe, acolo eram
străini în pământ străin, între neamuri străine, cu legi străine, totul era
străin.
Și acolo,
dacă am tânjit către Biserică, apoi tânjirea era vie, și era simțul morții în
noi, și de aceea s-au făcut multe înnoiri, ca și pentru Israil în pribegiile
lor babiloniene. S-au înnoit și ei într-o oarecare măsură, dar vreau să zic că
acuma vine și aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) și
peste tot neamul ortodox, vine urgia “Noului
Veac,” New Age, postmodernismul, sau cum vreți să-i spuneți, pe care l-am
trăit noi deja în Apus, și se nimicește viața Bisericii, se reintroduce vechiul
duh al păgânismului până la capăt.
În America,
de mult, de zeci de ani, există înregistrate biserici sataniste: asta-i numele
lor, și gata, sunt înregistrate în lege, și fac acolo ce fac. Vreau să zic că
s-a terminat cu epoca aceea “ușoară;”
acum din ce în ce mai mult este cernerea, și tare mi-e teama că o să vedeți și
voi, dragi studenți, în zilele acestea… cine știe?
Deja,
spune Preasfințitul, unii oameni – probabil botezați creștini ortodocși – nu se
supun Bisericii, chiar dintre profesori. Asta este, ca să zic așa, normal
pentru zilele noastre. Pregătiți-vă pentru acestea, și pentru mai rău. Cernerea
este: “Vrei, Adame, sau nu vrei? Dacă
vrei, ești cu Mine; dacă nu, ți-am spus.”
Cuvântul din Apocalipsa, “De acum, cel ce nedreptățește mai nedreptățească, cel ce spurca mai
spurce, cel drept mai lucreze dreptatea și cel sfânt mai sfințească-se”
arată că acum e un fel de “a face ce vrei”.
Și aicea, iarăși zic, este pericolul pentru om de a se prăpădi. Dar în prăpădul
acesta pe care-l trăim pe pământ se poate naște și conștiința (care a început
poate mai ales în pribegie) unei nevoi mai mari de împărtășanie mai des. Și îmi
închipui că va fi simțită nevoia aceasta din ce în ce mai mult și în România,
și în Grecia, și aceasta unde Ortodoxia a fost prigonită ca la noi, celelalte
țări de sub comunism, unde, având îndărătul nostru o inerție de doua mii de ani
de istorie, greu se schimbă lucrurile.
În Apus,
unde eram ca niște crăci tăiate din trunchi – cu craca poți să faci cum vrei,
dar cu trunchiul este mai greu – dar vreau să zic că acolo imediat am resimțit
nevoia de mai mare apropiere de Sfânta Împărtășanie. Aicea este încă lucrarea
Bisericii Ortodoxe care ne mai ține. Și vă spun încă un lucru: sectarii și
catolicii (greco-sau romano), românii botezați în orice secte, nici nu-și dau
seama în ce măsură trăiesc și ei din sângele Ortodoxiei, din duhul, din aerul
ortodox pe care-l respira.
Un pastor
protestant Elvețian a venit de două ori în vacanță în România, și așa de mult a
îndrăgit țara aceasta și Biserica Ortodoxă, încât pe cei doi copii ai lui i-a
botezat ortodox la noi în țară, deși el și soția lui au rămas protestanți – că
îmi închipui că nu voiau să facă scandal în biserica lor (nu știu exact, dar
cam asta este problema clasica a lor). Și el zicea entuziasmat că în România
parcă și natura este altfel simțită, și m-am bucurat să aud asta, că eu știu ca
așa este. Asta se exprima în teologie în niște “formule” pe care le învățați. Dar uite că “formula” a izvorât dintr-o experiență trăită concret de cineva care
a văzut că natura este sfințită.
Cum să
nu fie sfințită, când în toată România sunt biserici ortodoxe de mai mult sau
mai puțin de doua mii de ani – nu știu ce se întâmpla în Transilvania pe vremea
lui Bukow – dar de vreo două mii de ani se tot sfințește apa la Bobotează, și
se sfințește toată firea cu apă sfințită, și oamenii se împărtășesc, cât de
cât. Și sectele care trăiesc aici la noi nici nu-și dau seama cât trăiesc din
aer ortodox.
În Apus,
unde acest “aer” nu există, sub
presiunea modernității, duhovnicia apuseană din ce în ce mai mult dă faliment,
și din ce în ce mai mulți dintre credincioșii apuseni se întorc către
Ortodoxie. Ortodoxia, să știți, este mult mai apreciata în Apus decât aici, în
țara noastră -bineînțeles, în cercurile capabile sa aprecieze. Nu vorbesc de
lumea afaceriștilor etc, dar cei ce apreciază cât de cât duhul, poate nu devin
ei înșiși ortodocși (ca și pastorul acela protestant, care nu a devenit
ortodox), dar au un drag de Ortodoxie și o cinstire, pe care rar o găsești
într-un ortodox în locul de baștină. Și aicea este un moment paradoxal: suntem
în situația Evreilor de pe vremea lui Hristos, în care noi suntem pe poziția de
a ne pierde moștenirea, spre profitul străinilor sau păgânilor. Adică păgânii
L-au primit și iubit pe Hristos, și neamul Lui l-a lepădat. Și de aicea mai
mult nevoia unei împărtășiri, pentru ca, pur și simplu, să putem supraviețui.
Știu că
sunt oameni care se împărtășesc zilnic. Și chiar și Părintele Sofronie, când îl
întrebau oamenii: “Ce sunteți voi,
călugării, ce faceți? Ce vreți voi, de ce deveniți călugări?”, Părintele
Sofronie le spunea, le explica în cuvinte ca acestea: “Noi am vrea, dacă am putea, să începem fiecare zi cu Sfânta Liturghie.”
Dar cum știți, Înalt Preasfințite, la noi o Sfântă Liturghie nu înseamnă doar o
slujba la care zicem “Amin,” “Doamne miluiește!” La noi toți se
împărtășeau, în principiu, la fiecare Liturghie. Aveam Liturghia de trei ori pe
săptămână, de trei ori ne împărtășeam; aveam de patru ori, mai toți se
împărtășeau de patru ori. Nu puteam mai des, dar dacă ar fi fost zilnic, ne-am
fi împărtășit ca în Săptămâna Luminată, când toți ne împărtășim zilnic (în
afara de Luni, fiindcă ne-am luat noi un canon ca numai Lunea să nu ne
împărtășim, fiindcă în noaptea de Paști mâncam o bucățică de carne, fie ea și
“simbolică,” una pe an, și atunci, fiindcă am mâncat carne, nu se împărtășește
decât preotul care slujește).
Dar am
simțit o nevoie din ce în ce mai mare de împărtășanie, și cred ca o sa vina și
aicea, o să se resimtă o nevoie din ce în ce mai mare pentru împărtășanie des,
dar intre timp subzista aceste două tendințe care dau două școli diferite.
Acuma
nu vorbesc de vrednicie și nevrednicie, fiindcă toți suntem nevrednici; este
vorba de o calitate de nevrednicie, care face că pentru unii este mântuitor și
ziditor sa se împărtășească mai des, sau chiar zilnic. Pentru alții este mai
ziditor să se abțină, poate ca să întărească lucrarea – simțul pocăinței. Așa
cum se cântă într-un Tropar din această săptămână a Postului Paștilor – “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită,
dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa;” deci să stârnească un pic de
râvnă, de dor, de “dureri mântuitoare.” Dar, până la urmă, îmi închipui că o să
rămână nevoi diferite.
Și, în
concluzia acestei teme, aș zice că trebuie să fie așa: duhovnicul să fie cel ce
hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de
altceva. Și, as zice, nu numai omul ca individ, dar poate și ca loc – cine știe
dacă bietul Ardeal, care a cunoscut atâta prigonire de la 1700, și pe Bukow, și
altele, nu are nevoie de împărtășire mai des. Și cine știe care-i situația în Moldova! De ce
Părintele Cleopa este în Moldova
și Părintele Ioan este în Ardeal?
Sunt
lucruri pe care nici nu-i nevoie să le scotocim prea mult, ci doar, fiecare
dintre noi să ne socotim înaintea lui Dumnezeu, pentru spovedania noastră, și
să ne socotim cu Dumnezeu prin duhovnicul pe care-l avem, și să vedem cum ne
rânduiește Dumnezeu mântuirea noastră.
În
rest, atitudinea cea mai sănătoasă este să lăsăm la discreția duhovnicilor, și
să știm că sunt mai multe căi, și mai multe tipuri de duhovnicie care corespund
diferitelor tipuri de oameni, și că noi toți formăm o singură Biserică.
Sfântul
Apostol Pavel spune: “Cel ce mănâncă să
nu defaime pe cel ce nu mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce
mănâncă, pentru că Dumnezeu l-a primit, căci și unul și altul mulțumește lui
Dumnezeu;” deci amândoi sunt pe calea cea buna.
Acum mi s-a limpezit și un alt gând în legătură cu
Sfânta Împărtășanie. Anume, că teologic ar fi poate mai drept să zicem “împărtășanie des” decât “împărtășanie deasă.” Pentru că “des” se referă la viața noastră
practică, o viață compusă din ciclicități (zile și nopți, toamne și primăveri
etc); dar chiar această viață, cândva, se va trăi ca o singură “zi,” o singură clipă (de pildă, la
Judecata de Apoi). În schimb împărtășania, ca tot actul dumnezeiesc, este prin
însăși esența ei – o data pentru totdeauna.
Alt
gând pe care l-aș împărtăși fără zăbavă este că niciodată, în legătură cu nici
un subiect, nu trebuie să uităm contextul deplin din care face parte elementul
pe care îl gândim. În cele de mai sus, m-am nevoit să răspund cât de strict la
însăși întrebarea pusă; însă nu trebuie uitat tot restul contextului vieții
mântuirii în Biserică: rugăciunea, postul, mult-discutata “pregătire,” pocăința, sufletul, vecinicia, Dumnezeu. Cugetul
Bisericii este. “întreagă-cugetare,”
; “întreagă” – și în sensul de “sănătoasă” (“întreg la minte”), și în sensul de integritate a viziunii. Fără
aceasta, riscăm să ne împărțim în diferite tabere, “mâiniștii” sau
“picioriștii,” uitând că este vorba de întregul trup, unde nici mâna, nici
piciorul nu pot fi disprețuite. Riscăm să uitam că ce este important, în final,
este că toți să ne întâlnim “la Poarta
Raiului,” cum ne zicea Părintele Cleopa.
miercuri, 17 iulie 2013
Rugăciunea Sf. Nicolae Velimirovici pentru vrăjmaşi
Doamne
binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât
prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre
pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un
locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum
o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un
adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici
prietenii nu pot pierde sufletul meu.
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri.
Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi.
Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi.
Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun.
Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic.
Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi.
Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier.
Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn.
Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău.
Binecuvântează Doamne pe vrăjmaşii mei!
Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare!
Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar Fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, El păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia.
Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!
De ce se schimbă numele cuiva atunci când devine monah?
S-a păstrat
obiceiul ca preacuvioşii monahi, care făgăduiesc să trăiască o viaţă virtuoasă,
să îşi schimbe numele atunci când intră în monahism. Aceasta se face din două
motive foarte însemnate. Primul este lepădarea totală a vieţii precedente şi
permanenta amintire a acestei schimbări, şi al doilea, ca să avem drept pildă
în viaţa noastră pe Sfântul
al cărui nume l-am primit. Schimbarea numelui ne ajută să ne uităm trecutul şi
neîncetat ne aminteşte de schimbarea care s-a petrecut cu noi şi de obligaţiile
pe care ni le-am asumat şi pe care suntem datori să le împlinim cu multă
dragoste şi râvnă.
Numele este atât de strâns legat de persoană, încât nu îl putem separa de aceasta. De aceea şi pomenirea numelui aduce în minte persoana, iar referirea la persoană nu se poate face în afara numelui. Câtă vreme avem vechiul nume există nedezlipită amintirea omului vechi şi, dimpotrivă, atunci când auzim noul nume avem în minte pe omul cel nou. S-a păstrat, aşadar, obiceiul de a se schimba numele pentru puterea morală pe care o are această schimbare. Schimbarea însă îşi pierde puterea atunci când voinţa noastră este trândavă în a săvârşi şi a pune în lucrare făgăduinţele date, pe care i le aminteşte omului noul nume primit. Asta se petrece pentru că omul vechi trăieşte în noi şi îl iubim mai mult pe acesta, de aceea şi suntem nepăsători faţă de aducerile-aminte pe care le primim atunci când suntem strigaţi după noul nume. Nepăsarea aceasta faţă de îndatoririle, pe care li le aduce aminte monahilor numele cel nou, dă mărturie de existenţa unui alt rău, şi anume abaterea de la glasul conştiinţei. Pentru că la fiecare abatere de la îndatoririle noii vieţi, de care aduce aminte noul nume, conştiinţa se ridică şi protestează, dar ea nu este ascultată, pentru că stăpânirea o are omul cel vechi, care dispreţuieşte demnităţile omului nou, ce se exprimă prin glasul conştiinţei. Dispreţuirea aceasta ajunge până într-acolo, încât să dezaprobe glasul conştiinţei, zicându-şi că aceasta pretinde lucruri absurde şi fără sens şi în cele din urmă o obligă la tăcere. Aceasta este împietrirea conştiinţei. Monahul care dispreţuieşte glasul ce-i aminteşte de ţinerea îndatoririlor sale, acela suferă de aceeaşi boala cu oamenii care şi-au împietrit conştiinţa. Şi vai de aceştia! Acesta va fi osândit, pentru că nu a trăit după Dumnezeu şi şi-a pus sinele şi propria-i părere mai presus de cunoaşterea cea primită de la Cuvioşilor Părinţi. Şi pentru că nu a adus jertfa cea bună. Şi fraţii Cain şi Abel au adus jertfe lui Dumnezeu, dar Cain nu a adus bună jertfă lui Dumnezeu şi aceasta nu a fost primită de Dumnezeu. A adus şi Ozia tămâiere lui Dumnezeu în cădelniţă de aur, dar a fost osândit, pentru că nu a adus bună ofrandă. Şi Saul i-a adus lui Dumnezeu jertfe, dar a fost şi el osândit şi respins de Dumnezeu, el şi casa lui, pentru că nu a adus bună jertfă. Aduceau şi iudeii jertfe, dar Dumnezeu nu le primea şi spunea: „le urăşte sufletul Meu”, aşa încât nu este de ajuns, pentru a bineplăcea cineva lui Dumnezeu, să ofere doar jertfe, daruri şi rugăciuni, ci trebuie să aducă o bună jertfă, adică să aibă simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei sale. Dar, pentru a avea întru sine o asemenea simţire, se cere o desăvârşită lepădare de sine şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, smerenie şi neîncetată lucrare duhovnicească. Dacă, aşadar, numai în felul acesta oferim lui Dumnezeu jertfe vrednice, dacă prima şi cea mai mare jertfă este să îi oferim inima noastră, atunci cum vor fi bineprimite de Dumnezeu jertfa şi ofranda noastră, când noi nu suntem în stare să îi aducem jertfă bineplăcută, nici cele oferite nu sunt ofrandă vrednică de Dumnezeu? De aceea să nu ne culcăm pe-o ureche cu rugăciunile şi ofrandele pe care le aducem, dacă mai înainte nu ne-am îngrijit cu multă osteneală să ne facem pe noi înşine credincioşi vrednici şi jertfele noastre să fie bineprimite la Dumnezeu. De aceea se află în mare înşelare oamenii care cred că orice slujbă şi orice jertfă sunt bineprimite la Dumnezeu. Închinare bineplăcută şi jertfă bineprimită la Dumnezeu este „duhul umilit şi inima înfrântă”, iar nu duhul semeţ şi arogant şi inima neînduplecată şi pătimaşă. La acestea, aşadar, ţinteşte schimbarea numelui, potrivit primului motiv. Iar potrivit celui de-al doilea, urmăreşte ca îndatorirea să aibă ca pildă a virtuţii şi a desăvârşirii viaţa şi petrecerea Sfântului al cărui nume îl purtăm, şi în toată viaţa noastră să ne luptăm, ca să devenim desăvârşiţi, urmând pilda acestuia. Pilda de virtute a Sfântului îl întăreşte foarte mult pe cel care se luptă. De la Sfânt învaţă să se smerească, chiar dacă ar proveni dintr-o familie împărătească, învaţă să îndure, chiar dacă suferinţele ar fi de nesuferit, învaţă să iubească şi pe aceia care îl urăsc, învaţă să cinstească şi pe aceia care îl ocărăsc, învaţă să trăiască pentru fraţi şi să moară pentru legea lui Dumnezeu şi a dumnezeieştilor lui porunci, învaţă să iubească locul cel din urmă şi se bucură atunci când nu este băgat în seamă. Şi ce nu învaţă? Dacă aş număra una câte una cele pe care le învăţăm din pilda sfinţilor, nu ne va ajunge nici timpul, nici hârtia ca să le spun pe toate. Sursa: Sfântul Nectarie, «35 de Epistole pastorale », ed. Ypakoí, pp. 87-91.
Numele este atât de strâns legat de persoană, încât nu îl putem separa de aceasta. De aceea şi pomenirea numelui aduce în minte persoana, iar referirea la persoană nu se poate face în afara numelui. Câtă vreme avem vechiul nume există nedezlipită amintirea omului vechi şi, dimpotrivă, atunci când auzim noul nume avem în minte pe omul cel nou. S-a păstrat, aşadar, obiceiul de a se schimba numele pentru puterea morală pe care o are această schimbare. Schimbarea însă îşi pierde puterea atunci când voinţa noastră este trândavă în a săvârşi şi a pune în lucrare făgăduinţele date, pe care i le aminteşte omului noul nume primit. Asta se petrece pentru că omul vechi trăieşte în noi şi îl iubim mai mult pe acesta, de aceea şi suntem nepăsători faţă de aducerile-aminte pe care le primim atunci când suntem strigaţi după noul nume. Nepăsarea aceasta faţă de îndatoririle, pe care li le aduce aminte monahilor numele cel nou, dă mărturie de existenţa unui alt rău, şi anume abaterea de la glasul conştiinţei. Pentru că la fiecare abatere de la îndatoririle noii vieţi, de care aduce aminte noul nume, conştiinţa se ridică şi protestează, dar ea nu este ascultată, pentru că stăpânirea o are omul cel vechi, care dispreţuieşte demnităţile omului nou, ce se exprimă prin glasul conştiinţei. Dispreţuirea aceasta ajunge până într-acolo, încât să dezaprobe glasul conştiinţei, zicându-şi că aceasta pretinde lucruri absurde şi fără sens şi în cele din urmă o obligă la tăcere. Aceasta este împietrirea conştiinţei. Monahul care dispreţuieşte glasul ce-i aminteşte de ţinerea îndatoririlor sale, acela suferă de aceeaşi boala cu oamenii care şi-au împietrit conştiinţa. Şi vai de aceştia! Acesta va fi osândit, pentru că nu a trăit după Dumnezeu şi şi-a pus sinele şi propria-i părere mai presus de cunoaşterea cea primită de la Cuvioşilor Părinţi. Şi pentru că nu a adus jertfa cea bună. Şi fraţii Cain şi Abel au adus jertfe lui Dumnezeu, dar Cain nu a adus bună jertfă lui Dumnezeu şi aceasta nu a fost primită de Dumnezeu. A adus şi Ozia tămâiere lui Dumnezeu în cădelniţă de aur, dar a fost osândit, pentru că nu a adus bună ofrandă. Şi Saul i-a adus lui Dumnezeu jertfe, dar a fost şi el osândit şi respins de Dumnezeu, el şi casa lui, pentru că nu a adus bună jertfă. Aduceau şi iudeii jertfe, dar Dumnezeu nu le primea şi spunea: „le urăşte sufletul Meu”, aşa încât nu este de ajuns, pentru a bineplăcea cineva lui Dumnezeu, să ofere doar jertfe, daruri şi rugăciuni, ci trebuie să aducă o bună jertfă, adică să aibă simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei sale. Dar, pentru a avea întru sine o asemenea simţire, se cere o desăvârşită lepădare de sine şi supunere faţă de poruncile lui Dumnezeu, smerenie şi neîncetată lucrare duhovnicească. Dacă, aşadar, numai în felul acesta oferim lui Dumnezeu jertfe vrednice, dacă prima şi cea mai mare jertfă este să îi oferim inima noastră, atunci cum vor fi bineprimite de Dumnezeu jertfa şi ofranda noastră, când noi nu suntem în stare să îi aducem jertfă bineplăcută, nici cele oferite nu sunt ofrandă vrednică de Dumnezeu? De aceea să nu ne culcăm pe-o ureche cu rugăciunile şi ofrandele pe care le aducem, dacă mai înainte nu ne-am îngrijit cu multă osteneală să ne facem pe noi înşine credincioşi vrednici şi jertfele noastre să fie bineprimite la Dumnezeu. De aceea se află în mare înşelare oamenii care cred că orice slujbă şi orice jertfă sunt bineprimite la Dumnezeu. Închinare bineplăcută şi jertfă bineprimită la Dumnezeu este „duhul umilit şi inima înfrântă”, iar nu duhul semeţ şi arogant şi inima neînduplecată şi pătimaşă. La acestea, aşadar, ţinteşte schimbarea numelui, potrivit primului motiv. Iar potrivit celui de-al doilea, urmăreşte ca îndatorirea să aibă ca pildă a virtuţii şi a desăvârşirii viaţa şi petrecerea Sfântului al cărui nume îl purtăm, şi în toată viaţa noastră să ne luptăm, ca să devenim desăvârşiţi, urmând pilda acestuia. Pilda de virtute a Sfântului îl întăreşte foarte mult pe cel care se luptă. De la Sfânt învaţă să se smerească, chiar dacă ar proveni dintr-o familie împărătească, învaţă să îndure, chiar dacă suferinţele ar fi de nesuferit, învaţă să iubească şi pe aceia care îl urăsc, învaţă să cinstească şi pe aceia care îl ocărăsc, învaţă să trăiască pentru fraţi şi să moară pentru legea lui Dumnezeu şi a dumnezeieştilor lui porunci, învaţă să iubească locul cel din urmă şi se bucură atunci când nu este băgat în seamă. Şi ce nu învaţă? Dacă aş număra una câte una cele pe care le învăţăm din pilda sfinţilor, nu ne va ajunge nici timpul, nici hârtia ca să le spun pe toate. Sursa: Sfântul Nectarie, «35 de Epistole pastorale », ed. Ypakoí, pp. 87-91.
Tunderea în monahism este o Taină
1. În cadrul discuției noastre despre Sfintele Taine, vă
voi vorbi și despre tunderea în
monahism. Este călugăria o Taină? Firește că este
Taină! După cum Biserica oficiază pentru un tânăr și o tânără care vor să întemeieze o familie
Taina Cununiei, tot astfel pentru un tânăr sau o tănără care vor să se
afierosească lui Dumnezeu și să
trăiască în feciorie, Biserica oficiază o altă Taină: tunderea în Monahism!
Este frumoasă, nespus de frumoasă este slujba acestei Taine. Vă îndemn să mergeți ori de câte ori auziți că urmează a fi săvârșită la vreo Mănăstire o tundere în monahism, ca
să vă minunați nu doar de
ceea ce veți auzi, ci și de ceea ce veți
vedea!
2. În principiu, tunderea în monahism este
un al doilea Botez. Toți care ne
aflăm aici am fost botezați și am dat făgăduință
în fața lui Dumnezeu că vom fi robii Lui.
Am spus: „mă lepăd de satana” și „mă unesc
cu Hristos”, ne-am afierosit lui Dumnezeu prin întreita tundere a părului
nostru, iată deci, vorbim de „tundere”! Dar toate acestea le-am uitat.
Într-adevăr, prin Botez ne-am legat că vom fi ai lui Dumnezeu. Prin cuvântul pe
care l-am rostit atunci, prin gura nașului nostru,
„mă lepăd” l-am izgonit pe satana din viața noastră,
după ce l-am și scuipat tot
atunci, așa încât nu mai avem nici o
legătură cu el. Iarăși, prin acel
„mă unesc” spus la Botez, am iscălit un zapis sfânt, încheiat în fața îngerilor și a
oamenilor, că vom fi deplin ai lui Dumnezeu. Așadar,
acel cuvânt spus de Domnul „oricine voiește să vină
după Mine” pe noi nu ne mai privește, fiind
pentru cei care nu au primit Botezul. Pentru noi se potrivește acel „vorbește,
Doamne că robul Tău ascultă”. Este un lucru însemnat, frații mei, faptul că suntem botezați și că am
devenit creștini. Este rău,
însă, că în viața noastră
uităm de juruințele cele
sfinte ale Botezului și astfel
pierdem Harul acestei Sfinte Taine.
Sunt, însă, suflete alese, bărbați și femei, tineri și tinere, care vor să reînnoiască făgăduințele date la Sfântul Botez, să rostească din nou, de această dată cu înțelegere, că se leapădă de lucrurile satanei și că se dau pe ei înșiși întru totul lui Dumnezeu, primind iarăși întreita tundere de care au avut parte la Botez. Vorbim de această dată de tunderea în monahism. În primul rând, tunderea părului capului simbolizează un prinos adus Domnului din cele de căpetenie ale trupului nostru, dar în al doilea rând, într-un plan mai adânc, înlăturarea gândurilor rele și afierosirea minții noastre lui Dumnezeu.
Sunt, însă, suflete alese, bărbați și femei, tineri și tinere, care vor să reînnoiască făgăduințele date la Sfântul Botez, să rostească din nou, de această dată cu înțelegere, că se leapădă de lucrurile satanei și că se dau pe ei înșiși întru totul lui Dumnezeu, primind iarăși întreita tundere de care au avut parte la Botez. Vorbim de această dată de tunderea în monahism. În primul rând, tunderea părului capului simbolizează un prinos adus Domnului din cele de căpetenie ale trupului nostru, dar în al doilea rând, într-un plan mai adânc, înlăturarea gândurilor rele și afierosirea minții noastre lui Dumnezeu.
3.
Așadar, tunderea în monahism
reprezintă, în primul rând, reînnoirea făgăduințelor
date la Botez. Dar nu este numai aceasta. Vă voi spune acum că tunderea în
monahism este nuntă. Sufletul Monahului sau al Monahiei se logodește cu Hristos, iar îngerii ce stau de față la săvârșirea tainei,
devin martorii acestei nunți sfinte, ce
nu cunoaște despărțire. În slujba Tainei Sfintei Cununii, Preotul
citește o rugăciune care Îl numește pe Dumnezeu „sfințitorul nunții celei
tainice și preacurate și legiuitorul nunții
celei trupești”. Nunta
„trupească”, legiuită de Dumnezeu, știm care
este. Este nunta părinților noștri, prin care ne-am născut și noi. Dar care este cealaltă nuntă, „tainică și preacurată” pe care o sfințește Dumnezeu,
după cum spune rugăciunea de mai sus? Este nunta Monahilor cu Dumnezeu, este
tunderea monahicească. Frumoasă și nespus de
dulce este această nuntă a sufletului cu Hristos. Monahia știe că Mirele ei Hristos, nu o va lovi și nu Se va despărți
niciodată de ea! Din contră, Mirele Hristos a fost biciuit și S-a răstignit pentru Mireasa Sa și îi gătește palat în
ceruri, în Impărăția Sa
cerească! La tunderea în monahism este vorba de o dragoste dumnezeiască ce topește. „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău, Hristoase, și m-ai schimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste”!
4.
Vă mărturisesc că această nuntă, „tainică și
preacurată” nu este proprie stării firești a omului.
Firescul omului, în urma căderii, este ca femeia să se mărite, iar bărbatul să
se însoare. Fecioria nu este o stare firească, ci mai presus de fire. Întreb,
însă: „Cum reușesc Monahul și Monahia, care sunt purtători de trup, să
treacă dincolo de cele firești și să trăiască cele mai presus de fire?” Este
foarte simplu: se împărtășesc de cele
mai presus de fire deoarece se află într-o neîncetată părtășie cu Dumnezeu Cel mai presus de fire! Unde
vedem biruită firea, să cunoaștem că acolo
este prezent Dumnezeu Cel mai presus de fire, spune Sfântul Ioan Scărarul!
Monahii și Monahiile au propria lor
lume. Trăiesc neîncetat acel îndemn, „sus să avem inimile”! Noi numim
„tyflopáni” pânza cu care este legat cineva la ochi (gr. tyflós, orb și paní, pânză). O astfel de „pânză” este pentru
monahi mărturia ruperii lor de lume: mandila purtată de Monahii, respectiv
culionul și camilafca pe care o poartă
Monahii și Ieromonahii. De aceea, iubiți creștini, să aveți grijă, mare grijă, când vă întâlniți cu Monahi și Monahii.
Să fiți cu atenție la vorbele pe care le rostiți. Discuțiile voastre
cu aceștia să nu fie despre lucruri
lumești, ci despre cele dumnezeiești. Deoarece, dacă le vorbiți de lucruri lumești,
îi scoateți „din lumea lor”, după cum
obișnuim să spunem. Prin aceasta le
aduceți vătămare, care se va întoarce
împotriva voastră. Dacă Monahul întrerupe comuniunea cu Hristos, care trebuie
să fie una neîncetată, și discută și se preocupă de cele lumești, atunci, îi veți
spune să se roage pentru problemele voastre de familie, dar rugăciunea sa va fi
fără putere și Dumnezeu
nu o va auzi. Când mergeți la
Mănăstiri, să vorbiți cu Monahii
sau cu Monahiile ca și cum ați face și voi înșivă parte din același cin. Astfel, veți
primi Harul lui Dumnezeu și al Maicii
Domnului prin pelerinajul vostru la o Mănăstire.
5. Încheind, vreau să vă spun ceea ce
este cel mai important: Dacă vă va spune copilul vostru, băiat sau fată: „mamă,
tată, eu vreau să-mi afierosesc viața lui
Dumnezeu și să merg la Mănăstire”, să
nu îl împiedicați și să nu vă împotriviți doririi pe care a sădit-o în el Dumnezeu. Veți face cel mai mare păcat, dacă îl împiedicați de la aceasta, păcat mai mare și decât cel de a dărâma o Biserică. Și vă spun de ce: Dacă dărâmați o Biserică, adunăm bani și o construim la loc. Dacă, însă, îl împiedicați pe copilul vostru de a-și urma chemarea sfântă a sufletului său, atunci,
acest rău nu se mai poate îndrepta. Este mare cinste și mare binecuvântare pentru o familie de a dărui
un copil lui Dumnezeu, pentru a deveni Monah sau Monahie. Sursa: Publicația «Aplí Katíhisi», Ed. Sf. Mitropolie de
Górtyna și Megalópolis
vineri, 12 iulie 2013
Te-ai dus Parinte printre sfinti ....
La slujbă n-ai venit, părinte,
În sfânt altar n-ai mai intrat,
S-aprinzi lumina în cuvinte
Şi să ne aperi de păcat.
În zvon de clopote şi toacă
Călugări noaptea te-au adus
Biserica e mai săracă
Căci te-a chemat la El Iisus.
Tu pleci biruitor din lume,
Ai dus povară mult prea grea
Ţi-ai dăruit viaţa anume
Şi n-ai cerut să ţi se dea.
La seceriş tu ai fost lanul,
Osânda s-o priveşti în faţă,
Iar celor ce căutau limanul
Le-ai fost iertare şi povaţă.
Ne laşi, fiindcă sunat-a ceasul,
Cu grijile noastre mărunte,
Tăcut îţi este bun rămasul
Şi urci, rugându-te, alt munte.
Blândeţea ta de serafim
Ne cheamă să-ţi veghem mormântul,
Iar lacrima o moştenim
S-avem cu ce spăla pământul.”
de Casian Balabasciuc
În sfânt altar n-ai mai intrat,
S-aprinzi lumina în cuvinte
Şi să ne aperi de păcat.
În zvon de clopote şi toacă
Călugări noaptea te-au adus
Biserica e mai săracă
Căci te-a chemat la El Iisus.
Tu pleci biruitor din lume,
Ai dus povară mult prea grea
Ţi-ai dăruit viaţa anume
Şi n-ai cerut să ţi se dea.
La seceriş tu ai fost lanul,
Osânda s-o priveşti în faţă,
Iar celor ce căutau limanul
Le-ai fost iertare şi povaţă.
Ne laşi, fiindcă sunat-a ceasul,
Cu grijile noastre mărunte,
Tăcut îţi este bun rămasul
Şi urci, rugându-te, alt munte.
Blândeţea ta de serafim
Ne cheamă să-ţi veghem mormântul,
Iar lacrima o moştenim
S-avem cu ce spăla pământul.”
de Casian Balabasciuc
Te-ai dus Parinte printre
sfinti
La Ierusalimul cel de Sus
Unde nu este intristare
Si unde-I pacea lui IISUS
Acolo tu te rogi cu lacrimi
Pentru cei ramasi in urma
Nu este alinare sfanta
Decat mormantul tau in RUGA
Parinte drag ce ne-ai fost noua
Un dar nepretuit de multi
Acum te plangem prea tarziu
In linistea cea dintre munti
Acolo cand vei fi cu Domnul,
Sa nu uiti de ai tai ucenici
Care veneau la tine SFINTE,
Cu lacrimi multe si fierbinti
Si cand va fi la Judecata
Si sa fim pusi intr-o balanta
Sa fii Parinte langa noi
Sa ne-agatam de-o speranta
Acolo tu te rogi cu lacrimi
Pentru cei ramasi in urma
Nu este alinare sfanta
Decat mormantul tau in RUGA
Parinte drag ce ne-ai fost noua
Un dar nepretuit de multi
Acum te plangem prea tarziu
In linistea cea dintre munti
Acolo cand vei fi cu Domnul,
Sa nu uiti de ai tai ucenici
Care veneau la tine SFINTE,
Cu lacrimi multe si fierbinti
Si cand va fi la Judecata
Si sa fim pusi intr-o balanta
Sa fii Parinte langa noi
Sa ne-agatam de-o speranta
Sa
fim cu tine langa ingeri
Sa te privim in slava ta
Cea casigata cu mult umblet
Pentru pamant si tara ta
Sa te privim in slava ta
Cea casigata cu mult umblet
Pentru pamant si tara ta
Nu
ne-ai lasat in veacul asta
Si te-ai rugat pentru noi toti
Te rog parinte sfinte astazi
Sa nu ne uiti si s a te rogi!
Si te-ai rugat pentru noi toti
Te rog parinte sfinte astazi
Sa nu ne uiti si s a te rogi!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)