Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i
s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi , alergând, a
căzînd pe grumazul lui şi l-a sărutat (Luca 15, 20)
Iubiţi
credincioşi,
A cest fragment din Evanghelie exprimă
unul dintre momentele cele mai impresionante ale pildei Fiului Risipitor,
rânduită a se citi astăzi la Sf. Liturghie, anume acela când fiul cel rătăcit,
căindu-se, s-a întors cu teamă, dar şi cu încredere, la casa părintească. Iar
tatăl, iubitor şi iertător, l-a îmbrăţişat, căzând pe grumazul lui.... Pilda
aceasta, una dintre cele mai frumoase, dacă nu cumva cea mai frumoasă, sub
acest aspect, al iertării şi al manifestării iubirii părinteşti, ne
impresionază întotdeauna până la lacrimi. De ce ? Pentru că în ea ne recunoaştem pe noi înşine. In ea
ne vedem ca într-o oglindă. Se spune că un copil de 3-4 ani, care nu mai văzuse
niciodată o oglindă, aflându-se pentru prima oară în faţa ei, a văzut în ea
chipul unui băieţel care –l privea uimit... Privea chipul, şi i se părea foarte
cunoscut. Dar peste câteva momente, copilul a izbucnit fericit: mamă, mamă,
vino să vezi ceva: băiatul din oglindă sunt eu! La fel şi noi, fiecare, privind
în oglinda acestei pilde, în clipe de reală sinceritate vom recunoaşte
smerit:,, Fiul cel risipitor sunt eu...
Tatăl este Dumnezeu, Care mi-a dat atâtea daruri, ca avuţie de mare preţ, iar
eu, rătăcind prin lume, le-am risipit în fel şi chip. Dar, între aceste daruri,
mi-a dat şi nădejdea şi pocăinţa, de care eu, nevrednicul, îmi amintesc, mai
ales în aceste zile care ne apropie de postul mare. De aceea, amintindu-mi, mă
pocăiesc şi mă întorc la Tatăl, Care, dacă l-a primit pe fiul cel rătăcit de
care vorbeşte Evanghelia, nădăjduiesc că mă va primi şi pe mine...”.
Iubiţi credincioşi,
Tâlcuirea acestei pilde
se poate face din mai multe unghiuri. Pentru astăzi ne propunem, cu ajutorul
Domnului, să recunoaştem în Dumnezeu- Tatăl un Dumnezeu al iubirii şi al
iertării. Căci Evanghelia aceasta nu are doar menirea să ne răscolească
conştiinţa, nici doar să ne sensibilizeze până la vărsarea lacrimilor, ci şi să
ne încurajeze cu nădejde în Dumnezeu, în Biserica întemeiată de El.
Din
cauza greutăţilor de tot felul, dar mai ales a păcatelor, mulţi dintre noi,
dacă nu cumva toţi, cădem adesea în deprimare, gândindu-ne că Dumnezeu, drept
fiind, Şi-a întors faţa de la noi. De aceia, suntem predispuşi să rostim, o
dată cu fiul rătăcit din Evanghelie: ,, Tată,
am greşit la cer la cer şi înaintea Ta; numai sunt vrednic să mă numesc fiul
Tău!”. Dacă ne vom opri doar la această constatare, corectă potrivit
spiritului dreptăţii, dar nu vom avea curajul să ieşim prin pocăinţă din starea
de rătăcire, avem motive, desigur, să fim îngrijoraţi. Mai ales în situaţia în
care citind pentru prima oară, Biblia şi având sub ochi paginile Vechiului
Testament, nu cunoaştem încă Noul Testament şi, în consecinţă, nici această
parabolă atât de încurajatoare. Făcând o mică paranteză, amintim că la în
Vechiul Testament pentru cei care o citim mai adesea ni se înfăţişează mai mult
un Dumnezeu al dreptăţii decât al iubirii. Un Dumnezeu intransigent, justiţiar
aspru, uneori chiar,, răzbunător”,
în faţa Căruia se nasc simţăminte de teamă... Căci iată ce găsim scris:,, Eu sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe
copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al
patrulea neam!”(Ieşire 20, 5); sau:,, A
Mea este răzbunarea şi răsplătirea când se va poticni piciorul lor!”(Deut.
32,35). În atari condiţii, frica de Dumnezeu devine supremul act al înţelepciunii:,, Frica de Dumnezeu este începutul
încelepciunii”(Pilde 1, 7). Se simte o mare distanţă între Dumnezeu şi om,
distanţă accentuată şi de unele scrieri rabinice care interziceau într-o vreme
pronunţarea numelui de Dumnezeu. Bunăoară, textul de la Levitic 24, 16, „ Hulitorul numelui lui Dumnezeu să fie omorât
neapărat”, a fost tradus prin,,Cel ce va pronunţa numele Domnului să fie
pedepsit cu moartea!”. De aceea, acei rabini au înlocuit numele lui
Dumnezeu prin Cel Prea Înalt, Stăpânul cerului etc, la Care, evident, nu se
poate nicidecum ajunge...
Iată de
ce, în dialogul nostru, apar mereu nedumeriri şi întrebări de genul ,, Cum poate să fie Dumnezeu răzbunător,
intransigent, aducător de spaimă?”. Răspundem de fiecare dată: să avem
răbdare! Această imagine în care este accentuată mai mult latura dreptăţii ţine
de o anumită etapă a istoriei omenirii, am zice de vârsta copilăriei omenirii.
În clipa în care păşim cu lectura în Noul Testament, Îl descoperim de îndată pe
Dumnezeul iubirii, Care, de altfel, la o privire mai atentă, poate fi
întrezărit chiar în paginile Vechiului Testament. În chip desăvârşit însă,
iubirea lui Dumnezeu se revelează în Noul Testament. Este suficient, credem, să
amintim mărturia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, notată de Sf. Ioan
Evanghelistul:,, Căci Dumnezeu întra-atât
a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul- Născut L-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”(3, 16). De aceea, în lumina duhului
Scripturilor neo-testamentare, în veacul al-IV-lea (deci după trei secole de
creştinism), Avva Antonie cel Mare avea să exclame:,, Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Îl iubesc pe El!”.
Iar
icoana cea mai frumoasă a lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul iubirii totale,
desăvârşite, este zugrăvită şi prin această pildă extraordinară, a Fiului
Risipitor.
( Va
urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu